Viu interes a arătat Rebreanu actorului. Într-un articol consacrat acestuia, autorul român întreprinde o avizată analiză a diferitelor tipuri de actor care s-au succedat în ultimele decenii în teatrul românesc. Mai întâi a fost „Nobilul tip al actorilor de stil, personalităţi actoriceşti de o mărime ieşită din comun; ei au fost aievea eroi, regi, tirani, intriganţi care cu picioarele stăteau înţepeniţi în pământ, iar cu capul măturau stelele. Chiar fizicul lor era, şi trebuie să fie impozant. Mersul, privirea, vocea şi gesturile lor purtau pecetea grandiosului. Stilul jocului lor era ceva monumental; muchii ascuţite, laturi largi, umbre adânci. Pasiunea eroilor lor se ridica drept spre cer şi strălucea, nestânjenită de pestriciunea analizelor psihologice, într-o singură culoare limpede şi plină.
Actorii de stil cei mari, dădeau o simplificare reprezentativă şi ademenitoare figurilor poetice. O simplificare izvorâtă parcă din nişte legi matematice care alcătuiau fiinţa cea mai intimă a personagiilor…
A urmat apoi un alt tip de interpretare, datorat unor actori ai redării materialului brut. Felul acesta de interpretare însă n-a putut dăinui; lumea nu se simţea bine admirându-l.
Pentru ca pe la sfârşitul veacului trecut să apară un nou soi de actori care se dădeau drept mijlocitori între fanaticii naturalismului şi actorii de stil. Dar nici viaţa lor nu va dura.
Locul lor va fi luat de actorii de mâine, interpreţi ai sufletului omenesc, neliniştiţi şi tulburaţi, mânaţi să interpreteze prin o expansiune de posibilităţi omeneşti pe care le simte sau le bănuieşte într-însul. Nu va vrea să pară ceva; va fi ceea ce este într-însul.”
Asemeni tuturor scriitorilor noştri reprezentativi dintre cele două războaie mondiale, şi Liviu Rebreanu a văzut în teatru o admirabilă posibilitate de soluţionare a problemelor umanităţii. EUGEN VIRGIL NICOARĂ