Cu siguranţă, multora dintre noi ne este familiară experienţa vizitării unei peşteri. De cele mai multe ori însă, facem lucrul acesta în grupuri organizate şi vizităm peşteri amenajate în scop turistic; sunt peşteri luminate electric şi dotate cu trotuare, balustrade şi pasarele. O astfel de vizită nu ne pune însă în contact cu realitatea peşterii, ci ne oferă o peşteră transformată în spectacol şi peisaj subteran, un peisaj pe care‑l admirăm de la înălţimea septică a confortului nostru.
Astfel, întâlnirea noastră cu lumea subterană nu mai diferă radical de întâlnirea cu lumea supraterană. Există, desigur, o schimbare de mediu – luminozitatea, umiditatea şi temperatura sunt altele – dar, asemenea lumii exterioare, şi lumea interioară a peşterii a fost aranjată, chiar cosmetizată, pentru a scoate în evidenţă for‑ mele.
Cu totul altfel stau însă lucrurile când vizităm pe cont propriu o peşteră neamenajată; mai ales după ce stingem lumina lanternelor şi păstrăm tăcerea. Confortul şi siguranţa ne sunt acum contestate şi acesta este momentul în care întâlnim cu adevărat realitatea mediului subteran, a cărui esenţă nu se compune din formaţiunile carstice, ci mai degrabă din perfecţiunea întunericului şi a tăcerii. Lumea, cu zgomotul formelor ei, nu ne mai blochează aici întâlnirea cu desăvârşirea liniştii.

