Poezia lui Eminescu

Reeditând, după mai bine de douăzeci de ani de la ultima publicare, eseul Poezia lui Eminescu, volumul de față își propune să readucă în atenție o contribuție de excepție la exegeza eminesciană. Socotită astfel încă de la apariția sa (1968), capodopera lui I. Negoițescu a avut parte totuși (aidoma celeilalte capodopere a criticului, Istoriei literaturii române) de o receptare nelipsită de controverse, de neînțelegeri și contestări. Chiar și după un sfert de veac de la ediția princeps, criticul mai era taxat încă drept „demolatorul lui Eminescu”, în timp ce Istoria sa era denumită un „cimitir literar”. Așa se face că două dintre cele trei ediții publicate în timpul vieții sale au fost înzestrate de I. Negoițescu cu câte o prefață, în care criticul se simte dator să-și explice poziția teoretică, dar și lectura ca atare, în încercarea de a-i înlesni cititorului accesul la pragurile și la arcanele hermeneuticii sale. Este motivul pentru care am considerat necesar să reluăm cele două prefețe, al căror demers „autoreferențial” credem că își păstrează și azi valabilitatea. În cea dintâi prefață, de pildă, criticul își explică ambițioasa intenție de a descifra „sensurile lirismului eminescian pur” și de a identifica fenomenul originar al poeziei lui Eminescu în postume. Recapitulând momentele semnificative ale exegezei eminesciene de dinaintea sa, I. Negoițescu remarcă „tendința generală” de a se menține în „făgașul” maiorescian, „prin integrarea lor în sfera interpretativă oferită ca tradiție de antumele lui Eminescu”. Dorința criticului de a se delimita de „eminescologii tributari perspectivelor inițiate sub girul absolut ce Maiorescu a conferit antumelor” devine nu numai vădită, dar și tranșantă. Cealaltă prefață, la ediția a III-a (1980), aduce noi precizări, legate mai ales de propria perspectivă de interpretare, dezvăluind că „metoda prin care a fost explorată zona plutonică eminesciană se revendică în mod natural de la critica profunzimilor”, profesată de autori precum Albert Béguin, Marcel Raymond, Thierry Maulnier, pe care criticul român nu ezită să îi asume ca precursori și ca modele. Pe lângă aceste prefețe, am considerat oportun și necesar ca eseul propriu-zis să fie acompaniat în ediția de față de alte câteva texte negoițesciene derivate sau complementare acestuia. E vorba, în primul rând, de capitolul consacrat lui Eminescu în Istoria literaturii române, apărută la Editura Minerva în 1991. Deși adoptă acolo, ca punct major de referință, ideația din eseul său, I. Negoițescu, nu se mulțumește să o rezume, ci o dezvoltă și o nuanțează, punând, de pildă, în corespondență, ca izvorâte din același fenomen originar, lirismul postumelor și publicistica lui Eminescu: „lirismul plutonic eminescian și ideația lui publicistică rămân pe de-a-ntregul solidare în puritatea originară a romanticului absolut” sau: „publicistica lui naivă (în sens schillerian) se acoperă cu poezia lui plutonică”. Un alt text care completează cadrul autoreferențial creat de I. Negoițescu în jurul eseului său este cel intitulat Eminescu plutonic (cantată pentru două personaje), publicat în Biblioteca Argeș, supliment al revistei Argeș (1970). Acesta reprezintă, ingenios, o chintesență poematică a eseului, în care cele două voci, a Poetului vizionar (poeta vates) și a criticuluipoet (poeta artifex), se întrepătrund și își răspund neîncetat. E încununarea unei întâlniri hermeneutice care merită să fie restituită fie și numai pentru că oglindește aspirația criticii lui Negoițescu de a deveni ea însăși artă. Precizăm că, potrivit uzanțelor, am corectat tacit unele neglijențe în transcrierea titlurilor, iar punctuația și ortografia a fost actualizată parțial. Am păstrat, în general, anumite particularitățile ale autorului, care preferă uneori formele lexicale mai vechi, preluate, unele, chiar de la Eminescu. E, și acesta, un semn al apropierii, până la identificare, a criticului de poet și de lumea lui.