Consecvent convingerilor sale conservatoare, Eminescu se înscrie în epoca romantismului, aflată deja la final. Patriotismul vibrant, nostalgia față de marile momente și figuri istorice generează în poezia sa ample discursuri evocatoare de trecut și de revoltă față de contemporaneitate. Nostalgia îl îndeamnă la insistente incursiuni în copilărie și într-o natură atotstăpânitoare, departe de agitația și decepțiile vieții sociale. Pe treapta cea mai înaltă a creației sale, poetul este influențat de vastele cunoștințe de filosofie acumulate, de ideea de curgere continuă a lui Heraclit, de teoria ideilor a lui Platon și, în mod acut și complex, de viziunile lui Schopenhauer, Kant și Hegel. Veșnic inadaptat la realitatea concretă, meschină, viața și creația lui Eminescu au fost marcate de permanenta lui aspirație de a deveni „nemuritor și rece“.
A cunoscut poporul şi provinciile româneşti, a devenit familiar cu speculaţiile filosofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existenţă nesigură şi trudnică, a trăit într‑un veac ingrat ce nu răspundea idealului său, a plâns şi a blestemat. [...] Viaţa lui se confundă cu opera. [...] Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei, şi de aceea multă vreme M. Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche. G. Călinescu