Începând cu nuvela Poporul nemuritorilor (Le Peuple des immortels) publicată în 1955, Constantin Virgil Gheorghiu pune fundamentul unui alt ciclu rupând-o cu istoria contemporană şi, coborând până la originile neamului strămoşilor, acei geţi nemuritori, despre care Herodot afirmase că sunt cei mai drepţi de pe faţa pământului. În acest ciclu intră Casa de la Petrodava( 1961), Nemuritorii de la Agapia( 1964), Moartea Kyralesei( 1966), şi Condottiera( 1967). Fiecare dintre aceste cărţi având ca topos, satul românesc, avatar al satului natal al autorului.
În străfundul minelor Daciei, creştinii aduşi de la Roma şi din întreg Imperiul Roman, cu ochii smulşi, cu picioarele rupte, însemnaţi cu fierul roșu, înfometaţi, înlănţuiţi – cetăţeni romani, cei mai buni ai lor, singurii buni printre romani –, au făcut să se înalţe credinţa creştină la suprafaţă, aşa cum se înalţă grâul din seminţele ascunse în pământ. Credinţa din aceste mine, unde putrezeau creştinii, a acoperit Dacia întreagă. O mare de rugăciuni, de nădejde; rugăciuni latine către Iisus, către Părintele ceresc, Părintele Care era deasupra Daciei. Aceste rugăciuni latine, care se ridicau din mine, nu au putut fi stăvilite de cineva. Veneau din străfunduri, având rădăcini nespus de adânci.