Astăzi este bine ştiut că prăbuşirea regimurilor comuniste aflate în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice nu a coincis cu reinstaurarea monarhiilor constituţionale. Ce se ştie mai puţin este că un simplu exerciţiu de logică arată că ţările postcomuniste – mai ales România, Ungaria şi Bulgaria – sunt în deplină continuitate a propriilor regimuri comuniste.
La 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost destituit şi arestat, regimul său de dictatură s‑a încheiat prin reintroducerea constituţiei din 1923, şi nu prin redactarea uneia noi. În acel caz a fost vorba despre un act fundamental vechi de 21 de ani, care însă n‑a fost uitat, ba chiar a fost privit drept reprezentativ pentru democraţia românească. La sfârşitul lui 1989 acea constituţie împlinea 42 de ani de când a fost abolită prin forţă, exact dublul vârstei sale din 1944. Să fie aceasta marja în care o instituţie regală poate să fie uitată?
Pentru a răspunde, poate că ar fi mult mai bine să estimăm ce nu a fost uitat în 23 august 1944; anume, normalitatea. În timpul a trei regimuri dictatoriale şi a unui război cumplit, monarhia a continuat să reprezinte o continuitate constituţională şi, după plecarea lui Carol al II‑lea din ţară, chiar ultimul instrument prin care democraţia putea să fie reinstituită. (din „Introducere”)