Proza lui Eminescu

V-ați decis, remarc, să reimprimați în prestigioasa colecție „Eminesciana” cartea mea de debut (Proza lui Eminescu), scrisă prin 1963 și tipărită în 1964. Sunt, dacă fac bine socoteala, 54 de ani de atunci. O carte tinerească, rodul experienței mele de tânăr cercetător („plata în acord”, ceea ce vrea să zică: din an în Paște) în colectivul „Eminescu” condus de admirabilul Perpessicius. A reprezentat pentru mine, tânăr șomer, o șansă de salvare. Și, până la urmă, un privilegiu intelectual. Am copiat, cu mâna mea, din manuscrise, scrierile epice ale lui Eminescu și Dicționarul de rime… Studiul pe care vreți să-l publicați azi (Proza lui Eminescu) este rodul acestei perioade agitate (social, moral și material) din existența mea. Nu l-am recitit, trebuie să mărturisesc, de la apariție până azi. Nici eu nu știu prea bine de ce. Probabil de teama de a descoperi prea multe naivități, incongruențe, ezitări de tot felul, inevitabile într-o scriere de debut publicată în 1964. Unele (cele mai multe) îmi aparțin, desigur, altele (de ordin ideologic) vin, în mod sigur, de la rigorile ideologice ale timpului. Din aceste motive și din altele (de ordin subiectiv) am ezitat să recitesc, zic, aceste ambițioase pagini tinerești. Căci, după G. Călinescu, Perpessicius, Vianu și ceilalți mari eminescologi, nu-i deloc ușor să-ți începi cariera de critic literar cu un studiu despre proza „idealistă” a lui Eminescu – cum umbla vorba, atunci, în critica oficială…