Psalmii in literatura romana

O nouă cercetare filologică despre evoluţia psalmului în literatura română (după aceea a lui Al. Andriescu) nu ar pă­rea să aducă surprize, dacă ne gândim că despre Dosoftei şi Arghezi, numele cele mai importante care ne vin în minte când vorbim despre psalmi în limba română, s‑a scris mult şi inteligent, documentar sau speculativ. Evident că psal­mul românesc nu înseamnă numai atât şi evident că psal­mul însuşi, ca specie literară, are nevoie de o nouă discu­ţie teoretică, pentru definiţie şi istoric. Nu istoria veche a psalmului (elucidată, în bună măsură) constituie problema, ci istoria mai nouă, modernă şi postmodernă. De aici, din aceste ultime secvenţe temporale, vin surprizele plăcute ale cărţii Ancăi Tomoioagă, pentru că poezia însăşi, modernă şi postmodernă, a simţit nevoia să se reconecteze la tradiţia religioasă a psalmului, într‑un context ce părea nefavorabil, ca acela al secolului XX şi al începututlui de mileniu III. De ce se întâmplă această recuperare simptomatică este o pro­blemă majoră ce merită discutată într‑un context cultural mai larg, iar Anca Tomoioagă îşi asumă această interogaţie. Ion Simuţ