“Îmi promit că voi închide ochii. Nu pot, mă atrage marginea halatului care se ridică, amenințător, peste genunchi. Trei palme. Trei distanțe care mă tulbură, mă turbează. Piele tânără care te înfometează și îți colonizează definitiv instinctele. Pierd noțiunea locului în care mă aflu, vreau să uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fâșiile de lumină intrate pe sub jaluzea stau să explodeze. Se mișcă pentru a lua hârtiile de pe birou, picioarele se desfac puțin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimbă într-o secundă în pacient pe viață al psihologilor de carieră. Verdele-fistic devine pendulă și se mișcă stânga-dreapta, mi se închid pleoapele, genunchii ei mi se plimbă de câteva ori pe lângă față, miroase a fir de iarbă ucis prematur de cuțitul mașinii de tuns.”
Paul Gabor - biografie literară
A folosi doar cuvinte și a te plimba printre fraze e foarte simplu, chiar elementar pentru cineva care și-a propus să-și construiască din acest lucru o pasiune. A scrie nu e doar o etalare a unui pepene pe tarabă, a unui obiect pe care îl așezi în fața cititorului și îi lași acestuia misiunea de a-și chinui ochii printre pagini. Este și o participare activă într-un ceremonial ludic, cognitiv, într-un dans al neuronilor care poate să-și schimbe ritmul de la un fragment la altul. A scrie, cel puțin pentru mine, este o încercare permanentă de a răpi cititorul din marsupiul comod în care se adăpostește, de a-i excita curiozitatea, imaginația și spiritul de aventură, este un efort perpetuu de a-l obliga să pășească împreună cu mine într-un tango pe care nu l-a mai schițat până astăzi. Sunt gălățean. Nu știu să pescuiesc, dar îmi place muntele. Ador microfonul de radio pentru care m-aș întoarce și mâine în țară, scriu cu furie de cele mai multe ori, cu deznădejde și nostalgie, cu convingerea că foaia de hârtie va avea în cele din urmă forța pe care cuvintele o pierd când sunt lansate în eter, scriu cu speranța că oamenii vor regăsi ulița aceea, pierdută, care duce către raftul bibliotecii. Și mai cred că oamenii sunt condamnați să fie buni. Sau măcar să moară încercând.