See moreCând mă gândesc la Sandu și Luiza, mi-i imaginez pe amândoi lucrând în tăcere, unul lângă altul, umăr la umăr, inimă în inimă, suflet în suflet, duh în Duh, „contemplând lumea văzută şi simţind adierea lină şi înmiresmată a celei nevăzute”, la poalele unei mânăstiri din lemn, într-o pădure din creierul munților românești, invadată de luminile contradictorii ale răsăritului și de umbrele generoase ale unor smochini uriași, ca cei din preajma Cetății Efesului sau a Grotei celor şapte adormiţi, sau ca cel în creștere, plantat de nea Georgică, vecinul Luizei, în curte.
E o tăcere de început sau de sfârșit de lume, îngânată de cântecul scurs, în sincope dulci-inegale, al guguștiucilor sălbatici și de vuietul mecanic de zbor al rândunelelor descinse din copilăria mea din nordul extrem al Moldovei de dincolo de Prut, deschisă spre pământurile Bucovinei. În acea tăcere vrăjită de răsărit căzut pe gânduri, vorbesc exclusiv mâinile; vorbesc și ascultă, din când în când oprite din lucru de o boare venită dinspre o altă lume, parcă; și, totuși, e lumea noastră, murmur. Și, totuși, e lumea noastră, murmur.