See moreÎn istoria sistemului penitenciar românesc Aiudul și-a câștigat o tristă faimă, din cauza regimului carceral (foame, frig, izolare), a ratei ridicate a mortalității, a numărului mare de deținuți, precum și a fenomenului reeducării târzii (1959–1964). La începutul anilor 1950, la Pitești și Gherla, reeducarea fusese aplicată cu metode de o violență extremă. În schimb, la Aiud, autoritățile au recurs la soluții mult mai sofisticate. Pentru a înfrânge rezistența celor închiși, Securitatea a utilizat resurse semnificative, sub aspect uman, instituțional și ideologic, înființându-se chiar și o unitate specială, Grupul Operativ Aiud, condusă de colonelul Gheorghe Crăciun.
Dragoș Ursu analizează activitatea ofițerilor și gardienilor responsabili de reeducare (cadrul instituțional, resursele umane, strategiile și instrumentele operative, munca informatorilor), descrie viața cotidiană a celor închiși (condițiile de detenție, dezbaterile culturale, proiecțiile politice ori căutările spirituale) și prezintă rezultatele acestui fenomen unic atât din perspectiva torționarilor, cât și din punctul de vedere al deținuților care au refuzat reeducarea sau au avut o atitudine rezervată până la sfârșitul detenției. Autorul creionează poziția față de reeducare a unor personalități culturale (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Pandrea), lideri legionari (Ion Dumitrescu-Borșa, Radu Mironovici, Nicolae Petrașcu, Nistor Chioreanu), slujitori ai altarelor (Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Bartolomeu Anania, Ioan Iovan) sau figuri cunoscute ale memoriei carcerale (Demostene Andronescu, Ioan Ianolide, Tache Rodas).