…nu puţini sunt cei care îşi încep ziua în mod pompieristic şi o petrec „cu sufletul la gură". Sună ceasul, sar în bocanci, alunecă pe toboganul zilei, roiesc, care-încotro; vine seara şi mâine o iau de la capăt... pe nerăsuflate, fara pic de tihnă, fară rugăciune, fără meditaţie, fară nici un fel de reflecţie personala, într-o continuă goană, de parcă ar fugi de propria stafie.
Cum observa Părintele Teofil de la Sâmbăta, cu umorul său specific, nu puţini sunt cei care se justifică astfel: „dimneaţa-s prea grăbit, seara-s prea ostenit", aşa incat rugăciunea rămâne pe... altă dată!?
In realitate, tu eşti singurul „manager" al timpului personal, în pofida tuturor obligaţiilor şi a responsabilităţilor. Nimic mai fals decât justificarea absenţei rugăciunii prin lipsa de timp. Nu-i adevărat că nu avem timp de rugaciune; nu ne facem timp pentru ea!
Şi, oricum, rugăciunea personală nu se reduce la programele dimineţii şi serii. N-ar fi deloc lipsit de interes ca omul de azi să înveţe să-şi mai tragă puţin sufletul din agitaţia cotidianului, să-şi formeze deprinderea de a mai lua şi câte-o gură de „oxigen spiritual" în năduful zilei.
Mântuitorul însuşi îşi proteja ucenicii să nu cada prada activismului: „Veniţi voi singuri, într-un loc retras şi vă odihniţi puţin; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici să mănânce" (Marcu 6,31)
Avem nevoie zilnic de câte un petic de deşert, spunea psihiatrul vienez V. Frankl, cât de mic, dar să nu lipsească.
Ce să mai vorbim de râvna celor din vechime: De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale" (Psalmul 118,164)!?
Măcar dimineaţa, înainte de orice alta activitate, ar fi de dorit să ne găsim un mic răgaz — dar bine definit — de retragere spirituală, de meditaţie şi de rugăciune, pe măsura timpului disponibil, nu contra-cronometru, pentru ca să nu cădem pradă altui gen de stres, acela al rugăciunii mecanice şi formale rostite "ca pe spini".
Se recomandă câteva clipe de reculegere, de tihnă, fară telefoane matinale, TV, radio, ştiri, muzică etc. De ce să „intre ziua în mine" şi să nu intru eu în ea? De ce să încep ziua cu problemele altora, când pot s-o încep cu Dumnezeu şi cu trăirile mele împărtăşite cu El?
Avem nevoie de puţină linişte, de tihnă - zilnic - mai ales dimineaţa. Desigur, aceasta nu exclude rugăciunea de seară sau pe cea din orice moment al zilei. Dumnezeu e aici şi acum în permanenţă!
Dar, având mintea mai limpede dimineaţa, ne putem concentra şi adresa mai uşor, într-un mod personal, direct şi pe viu lui Dumnezeu.
Nu recomandăm o pravilă kilometrică, formală, impersonală şi mecanică, ce nu face altceva decât să ne aducă un plus de agitaţie şi de culpă (teama de a nu ne fi "făcut temele" aşa cum "trebuie"!?), ci, ar fi de preferat, în fiecare zi, măcar o scurtă lectură biblică (câteva versete, o pericopă), o scurta meditaţie, care să pregătească starea unei rugăciuni personale scurte, mai vii şi mai atente...