Sange albastru

Sînge albastru nu mai există pe piaţa de carte de zeci de ani. De fapt, de la debut, din 1969. Cînd scriu aceste rînduri, încă nu mi-am revăzut şi recitit cartea. Aproape că pot spune că nu am habar ce am scris în Sînge albastru. Şi nici nu cred că aş putea fi obiectivă faţă de valoarea estetică a cărţilor mele de început. Nu-mi amintesc să fi scris cineva, vreun critic, cît ar fi fost el de neverosimil, despre carte. Eşecul a fost total. Toţi colegii de vîrsta mea debutaseră deja, cu brio. Pentru ei începuseră vremurile recunoaşterii şi ale privilegiilor. Eu săpam, ca o cîrtiţă kafkiană, bolnavă şi oarbă, prin pămîntul poeziei din capul meu. Ştiu, doar, că n-am putut dintr-o pudoare (ne)verosimilă să-mi exhib sentimentele legate de boala care nu mă lăsa să respir. Aveam tuberculoză pulmonară severă. Am fost inocentă. Sînt şi acum, dar altfel. A venit Alex Goldiş, un tînar critic de aproximativ treizeci de ani, care a readus în scenă Sînge albastru, un gest exorbitant şi riscant din partea lui, pentru care îi mulţumesc. (Angela Marinescu)

De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre cele mai excentrice figuri ale poeziei româneşti, de neîncadrat în nici o poetică generaţionistă. În Sînge albastru, excelentul volum de debut din 1969 (care mă face să mă întreb unde sînt strălucitele debuturi de altădată), tînăra poetă răsturna abstractismul panteist şi livresc à la Nichita Stănescu sau Ana Blandiana într-un imaginar dens şi grav, încărcat de fantasme sexuale şi funerare. Simbolurile ascensiunii, ale tinereţii şi ale purităţii, tipic şaizeciste, făceau loc unui conţinut poetic ponderabil şi impudic. Ce împărtăşea poezia Angelei Marinescu cu versurile colegilor de generaţie era, poate, doar o anumită calofilie barbiană a formei, la care va renunţa pe parcurs. Cu optzeciştii are autoarea Blindajului final şi mai puţine lucruri în comun, căci formula ei poetică e tot ce poate fi mai străin înscenărilor textuale. E explicabil, aşadar, faptul că tocmai postura de outsider o recomandă pe Angela Marinescu drept mamă absolută a autenticismului românesc. (Alex Goldiş)