Suntem grăbiţi.
Nu avem timp.
Avem atât de multe de făcut azi.
Parcă zilele sunt comprimate şi anii ne trec mult prea repede. Acum e Crăciunul, acum vine şi Paştele, acum e o vacanţă, un drum grăbit la mare şi parcă imediat ninge din nou.
Loc de uitat înlăuntrul nostru – puţin. Pare din ce în ce mai scump şi din ce în ce mai greu.
Ai luat în mâini această carte. Una din multe din jur. Oare dintr-o întâmplare?
Poate, ţi-a spus titlul ceva. Poate, te-a atras imaginea. O libelulă care te priveşte…
Şi te întrebi: o merita? Ce ai să găseşti înăuntru? O fi bună de ceva? Ori o fi vreo gogomănie?
Dă-mi voie să îţi hrănesc foarte puţin curiozitatea… rândurile din ea, ca şi ilustraţiile, sunt doar pretexte. Vei găsi cuvinte, dar ele nu sunt importante. Pentru că dincolo de ele suntem noi.
În spatele poveştii stai tu, stă el, şi undeva mai departe, stau şi eu. Fiecare cu drumul lui. Cu trăiri, cu bucurii, cu neînţelegeri, cu dileme şi cu angoase.
Sunt întrebări fundamentale pe care ajungem în mod inexorabil să ni le adresăm, în mii de variante şi mii de feluri. Mai devreme sau mai târziu, vine acel timp al nostru, în care ce vedem în jur începe să nu mai conteze prea mult.
„Cine sunt? De unde vin? Unde mă duc?“ Mirajul existenţei devine translucid şi sufletul îşi caută făgaşul.
Aşa că, da, cartea pe care o ai în mâini vrea să îţi descopere un pic din vălul care ne separă. Unii de ceilalţi şi pe toţi de Unul. Ea îţi va permite să te regăseşti doar dacă te cauţi.
Aşa că, dacă ai întrebări, poate că în ea vei găsi un început de răspuns. Sau poate că alte întrebări. Sau altceva… Dacă însă ai certitudini, şi toate sunt în viaţa ta exact la locul lor, cred că poţi să o pui la loc şi să treci mai departe. Probabil că nu e ceea ce ai nevoie.
Iar dacă ai citit-o, scrie-mi. Vei da de mine. E uşor. Suntem la un click distanţă unii de alţii. Parcă prea aproape în deşertul dintre noi.
Indiferent dacă textul ţi se pare o prostie sau dacă simţi că e ceva aici pentru tine, după ce l-ai citit, m-ar bucura tare mult să îmi spui ce crezi. Sincer şi fără niciun văl.
Fără machiaj. Fără ascunzişuri.
Pentru că viaţa noastră e prea scurtă ca să nu ne-o trăim cât putem de bine.
Mai mult decât orice, aş vrea să ne facem bucuria reciproc deplină. Sufletul meu se înclină în faţa sufletului tău!
Să ne vedem cu bine Acasă!
PROTOS LOGOS
Mă numesc Matei şi am 34 de ani. Fără 7 zile. Atât mai am până la ziua mea. Iar acesta este jurnalul meu. Am sentimentul că am avut cea mai importantă experienţă din viaţa mea şi simt nevoia să o spun întregii lumi. Sau poate numai mie.
După cum orice acţiune trebuie să aibă un scop, o justifi care, o noimă, tot aşa orice om ajuns în situaţia mea, trăind cele pe care le-am trăit, întâmplându-i-se toate lucrurile pe care am să vi le împărtăşesc aici, cred că ar face mai mult sau mai puţin aceleaşi alegeri, aceleaşi acţiuni sau inacţiuni pe care le-am făcut (sau nu le-am făcut) şi eu.
Cutremurat fi ind de gândul celor lăsate în urma mea şi de întrebarea care, atunci când e linişte în jur, apare dintr-un cotlon al minţii mele şi nu îmi mai dă pace, „cine am fost, cine sunt şi cum am devenit ceea ce sunt?”, m-am decis să vă arăt fără cosmetizări şi fără înfl orituri inutile, brutal şi direct, toate cele ce s-au întâmplat.
Ştiu că trebuie să o fac, pentru a vă da o şansă ca să aruncaţi o privire în creuzetul sufl etului meu, în vâltoarea ideilor şi a trăirilor pe care le-am avut, să înţelegeţi măcar o câtime din cele ce s-au întâmplat şi să vă avertizez.
La acest moment, nu simt exact ce înfăţişare vor îmbrăca gândurile mele atunci când vor prinde contur în paginile ce urmează, dar vă las pe voi, cei care veţi citi aceste rânduri, să îmi fi ţi judecători şi să puteţi decide, într-un final, sensul celor petrecute.