Scoarta

Răbufni când trecu prin dreptul locului unde ar fi trebuit să fie parcată autobasculanta lui Jeron. Își dădu seama cu ciudă cât era de nehotărât. În comparație cu puhoiul de neliniști care i se cuibăriseră în creier ploaia era o nimica toată. Reuși să se pună iarăși în mișcare adulmecând aerul umed ca un animal hăituit. Se strecură printre restul de utilaje cu senzația că se furișează pe lângă niște căpcăuni adormiți. Amărăciunea începu să-l roadă și mai tare când își dădu seama că inamicul său era nepalpabil. Lupta cu acea stare de spirit care îi umbrea judecata era departe de a fi câștigată. Ar fi preferat orice altceva în locul acelui adversar în fața căruia șansele îi erau limitate. S-ar fi lăsat mai degrabă călcat de roțile uriașe, făcut terci sub șenile, sau scurmat adânc în măruntaie de caninii acelor cupe îngrozitoare. Până să ajungă în dreptul ieșirii, stârnit de același sentiment de suspiciune se mai răsuci o dată pe călcâie. De fiecare dată când privea parcul în ansamblu îl năpădea indignarea. Irigată din belșug de apa care se revărsa din cer, puțin câte puțin, revolta sa începea să se transforme în ură.