Conform traditiei ortodoxe, cei mai potriviti sa vorbeasca despre sfinti si sfintenie sunt sfintii însisi. Acestia pot întelege si interpreta corect, în lumina sfintei lor experiente duhovnicesti, lucrarile si învataturile acelor persoane care au avut un singur scop principal si pe care l-au atins: acela de a placea lui Dumnezeu si de a se uni cu El.
Noi, care nu avem sfintenia si trairea lor duhovniceasca si care, cu harul lui Dumnezeu si cu dragostea materna a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, locuim în aceleasi locuri sfinte alaturi de oameni sfinti, precum cel la care ne referim în aceasta carte, putem doar în mod sumar sa creionam, „ca prin oglinda, în ghicitura”, câteva dintre bogatele harisme – roade ale stradaniilor lor duhovnicesti sau ale luminoaselor lor învataturi.
În Sfântul Munte, în acest tinut al pocaintei si laborator al sfinteniei, în Schitul Sfintei Treimi de la Kavsokalivia Marii Lavre si în chilia Sfântul Gheorghe, a trait la începutul vietii sale monahale, dar si la sfâr- situl vietii sale pamântesti, una dintre cele mai importante prezente duhovnicesti ale secolului trecut, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), cunoscut deja în întreaga lume ortodoxa.
Este vorba despre un exceptional fenomen de chemare divina si viata sfânta. Vorbim despre cazul special al unei fizionomii duhovnicesti care, pe de o parte, a contribuit la reînviorarea vechii traditii ascetice a Parintilor athoniti, iar pe de alta parte, a îmbinat viata monahala si isihasta cu slujirea filantropica si frateasca a crestinilor care se nevoiau în lume. Aceasta îmbinare pare greu de realizat, la prima vedere, însa în persoana Sfântului Porfirie s-a exprimat cu echilibru. Iar acest lucru a fost posibil datorita experientei si harismelor care i-au fost date din belsug de catre Dumnezeu în pustiul athonit, unde s-a nevoit de la vârsta tineretii, în ascultare si smerenie, pâna la plecarea sa în Evia, în Atica si chiar în zgomotoasa Atena, unde a slujit cu lepadare de sine poporului credincios al lui Dumnezeu, lasând sa se reverse din sine lumina bucuriei si a nadejdii pe care a trait-o si a luat-o din viata si experienta sa athonita.