Sfântul Efrem Sirul a constituit mereu, dar îndeosebi pentru omul vremurilor noastre, un imbold puternic de deşteptare din letargia şi amorţeala egolatriei. Dorinţa conştientă sau ascunsă a omului modern pentru „autoidolatrizare” şi tendinţa de satisfacere nesătulă a dorinţelor şi aspiraţiilor lui trufaşe îl conduc la făurirea unei probleme existenţiale care răspândeşte mirosul morţii sufleteşti şi duhovniceşti.
Sfântul Efrem Sirul a umblat pe cărările gloduroase ale vieţii cu duhul trezviei şi cucerniciei neadormit, cugetând neîncetat la primejdia morţii pe care o zămisleşte şi o naşte păcatul, ca izvor primordial al patimii de iubire a omului pentru sinele său. Din acest motiv, viaţa şi învăţătura Sfântului Efrem trezesc şi stimulează intens conştiinţa umană, care n-a pierdut în cele din urmă capacitatea de autocritică şi sentimentul recunoaşterii existenţei „prin prisma veşniciei”!
„Între puţinele diamante duhovniceşti ale Bisericii, care s-au păstrat, există şi un Sfânt asemenea în învăţătură cu Sfântul Vasile cel Mare, iar în dulceaţa şi iscusinţa cuvântului asemenea cu Sfântul Ioan Gură de Aur. A fost contemporan cu ambii, trăind în secolul al IV-lea, înscriindu-se între cei mai înţelepţi şi cei mai iscusiţi oratori şi dascăli dumnezeieşti. Şi cine este acesta? Efrem Sirul. Sfânt între Sfinţi, orator puternic între oratori, om blând între cei blânzi, smerit între cei smeriţi, dascăl înţelept între dascăli. Sfântul a fost lauda asceţilor, prigonitor înfocat al ereticilor, făclie luminoasă în pustie, luminând cu învățăturile lui dumnezeieşti ochii duhovniceşti ai credincioşilor. Şi cu toate acestea, din foarte multele cuvinte ale sale, care sunt scrise în dialectul sirian şi în limba latină traduse din siriană, doar textele lui ascetice au fost traduse în limba greacă veche”.