Sociologia traditiei

"La romani, asumarea pacatului este sursa tragismului unei existente efemere, trecatoare, dureroase, in ultima instanta, dar care, data fiindu-ne, nu ne poate fi eludata. Suntem pacatosi, caci nu putem fi altcum sau pentru ca altfel nu am fi fost deloc. La fel cum capcaunii au fost creati hidosi, cum uriasii au purtat in ei de la inceput samanta trufiei, si noi avem sadite in plamada din care am fost inchipuiti pacatele din pricina carora ne va fi data, la vremea ei, si pieirea. "Orice pasare piere pre limba ei", adica prin natura sa proprie. Exista, in intelegerea romanesca a binelui, o zona a pacatelor nu doar ingaduite, ci imanente omenesti. A-ti nega apartenenta la aceasta zona inseamna a-ti renega natura, "a-l mania pe Dumnezeu", care ingaduie greseala, asa cum il ingaduie pe Diavol, inspiratorul pacatelor omenesti, dar nu si trufia. A refuza pacatul omenesc este totuna cu depasirea conditiei date si cu orgoliul ridicarii deasupra ei."