Numai în domeniul filmului, Camil, care aspirase să fie „om de film” complet nu fusese atât de norocos. Activitatea în noul mediu a fost permanentă și s-a vrut totală, și așa a și fost, cu amendamentele impuse de epocă, evident.
Încă din prima tinerețe a funcționat (pe state de plată) ca referent al cinematografelor din Timișoara. S-a vrut și a activat ca animator al „celei de a șaptea arte”, înființând companii cinematografice (rămase doar în stadiu de proiect) numite Carpatia-film sau Cineromit.
În cadrul acestor companii a congregat nume dintre cele mai mari ale teatrului românesc.
Aceste inițiative l-au silit să contacteze și diferiți potentați ai industriei și comerțului și în corespondența trimisă sau primită apar nume ca Max Aușnit, proprietarul Uzinelor și Domeniilor Reșița (numit Regele de Fier sau Regele Oțelului), Nicolae Malaxa (fabricantul de locomotive și al primului automobil românesc), cei mai mari doi industriași ai României, dar și alții mai mici, ca Johan Schlesinger, important comerciant, mai notoriu ca proprietar al unei herghelii ce dădea favoriți pe hipodrumul bucureștean; sau E. Chapira, ceasornicar, și Otto Gagel, proprietarul unei faimoase fabrici de pâine, amândoi furnizori al Casei Regale.
Nici numele lui Aristide Blank, marele bancher, nu lipsește. A înfruntat obstacole ca să viziteze (împreună cu Soare Z. Soare, prim regizor al Teatrului Național) studiourile de film, faimoase, din Germania.