Vezi mai multeUtopia borgesiană a lui Zoltán Rostás.
Proiectul scriptural al lui Zoltán Rostás pare inspirat de un daimon borgesian: o Carte mare cât Lumea, transcriind, cu o bulimie febrilă, toate întâmplările, pe măsură ce ele se petrec, toate vieţile, trăite în toate mediile, de toţi protagoniştii: Ca şi cum ar avea de exorcizat o imensă angoasă a dispariţiei, el vrea să smulgă neantului, consemnând — legământul cu istoria orală oblige! — tot ce prin fire este sortit neantului. Imensă, absurdă, imposibilă utopie, ne vom spune, fiindcă în fond nu tot ce se petrece pe lume e semnificativ.
Şi totuşi, Cartea în care Rostás vrea să oprească, să capteze, să sustragă morţii viaţa care „se petrece“ o arată de fiecare dată, pe cât de familiară şi cunoscută, pe atât de proaspătă şi semnificativă: fie că e vorba de căpşunari, babysittere, savanţi, croitorese, activişti mărunţi, ţărani, filosofi.
Este şi cazul acestui fragment de „lume a Şcolii Gustiene“: dincolo de interesul lui pentru specialişti, istorici ai interbelicului, sociologi, antropologi, politologi, critici literari, care-l vor înregistra cu siguranţă ca pe o apariţie capitală, cititorul obişnuit se va întreba din nou dacă Zoltán Rostás a pus ochii pe acest fragment de istorie pentru că el este semnificativ şi dacă nu cumva, dimpotrivă, el este semnificativ pentru că Zoltán Rostás a pus ochii pe el.
Şi va exclama, asemeni unui cronicar admirativ, „Păi asta-i literatură, nene!“.