În primele secunde am crezut că priveam o proiecție foarte amănunțită a visurilor mele, iar apoi, când în sfârșit creierul meu a fost capabil să perceapă ceea ce se întâmpla, mi-am dat frâu instinctelor și i-am zâmbit.
Foarte caraghios și cumva copilăresc.
Mimica lui a rămas impenetrabilă, iar acel detaliu enervant mi-a smuls un chicot nervos. Cred că acela a fost momentul în care el a înțeles că nu voiam să-i fac rău.
Era speriat. Asemeni unui băiețel micuț și abandonat care, de fiecare dată când voia să se joace cu cineva, era respins.
Eu nu aveam să-l resping.
Nu din cauză că eram mărinimoasă de fel, ci din simplul motiv că nu aș fi putut moral să resping un suflet identic cu al meu.
Negru și încrustat cu repulsie.