Timpul trairii, timpul marturisirii. Jurnal parizian

„Editia de acum (a VI-a in limba romana si, daca socotim si traducerea maghiara – 1983 – a saptea) nu cuprinde fragmente noi in raport cu cele precedente; aduce doar mici modificari de scenariu justificate in nota asupra editiei. Inainte de a o trimite la tipar, o rasfoiesc si incerc sa-i inteleg pe cititorii mei care mi-au dat - si imi dau inca dupa 36 de ani de cand am publicat prima editie, semne de simpatie pentru aceasta carte confesiva. Mai lunile trecute, cu ocazia unei aniversari, am primit noi dovezi din partea unor lectori care, la data tiparirii acestui jurnal, nu se nascusera inca. As putea spune, in aceasta situatie, ca este vorba de cea mai norocoasa dintre cartile mele. Mi-ar fi placut ca tot atat de norocoase sa fie si cartile mele de critica literara propriu-zise, dar nu am ce face, nu protestez, gustul cititorului trebuie respectat in orice conditii. Ce inteleg este ca formula confesiunii intime este preferata de cititorul postmodern si ca «romanescul ideilor» din interiorul confesiunii gaseste o cale mai directa spre spiritul lui. Un bun jurnal intim aspira sa fie un roman indirect in care eroul, asa cum se stie, se confunda cu naratorul si cu autorul de pe coperta. Jurnalul ce urmeaza va propune un personaj (un tanar intelectual din Estul European) care intra in Paris, la inceputul anilor ’70 din secolul trecut, plin de complexe si ambitii. As putea completa: ca un erou balzacian... Nu zic, pentru ca ambitia eroului meu nu este sa cucereasca Parisul, ci sa-l inteleaga si sa se adapteze atmosferei lui pentru o vreme. Cand scriu aceste randuri, imi dau seama ca a fost mai usor decat imi puteam inchipui in 1970...“ - Eugen Simion