Vezi mai multeMâini pe care le-am iubit
Miercurea mergeam cu bunica la târgul din Teiuș.
Ne trezeam la cinci.
Ne spălam pe față în lighean.
Mâncam o felie de pâine cu dulceață
și așteptam răsăritul.
Bunica număra banii, apoi îi învelea în năframă.
Străbăteam potecile pline de noroi,
dar nu-mi păsa.
Mă gândeam la turtă dulce,
baloane de săpun, tetris
și fata din vale.
Ne întorceam la amiază pe aceleași poteci.
Borcane nevinovate
Urcăm trepții muzeului.
Atingem istoria cu mâinile murdare.
,,Nu faceți asta”, țipă ghidul, în timp ce
ne arată rocile de la Roșia Montană.
,,E aur curat?” întreabă un elev.
Ghidul râde.
Mai are de prezentat două săli
și istoria unor fosile, pe care, slavă
potopului,
nu le vom mai întâlni niciodată.
În sala viețuitoarelor
maimuțele, pisica sălbatică, babuinul rânjesc.
Deschid colții,
gata să atace ființe (ne)vinovate.
Borcane cu mostrele unor bebeluși,
sufocați de ombilic, ne sperie.
Adi lovește vitrina cu piciorul.
Țipă și plânge. Crede că
fratele nenăscut plutește într-un borcan.
E cald și ouăle de dinozaur vor scoate pui
flămânzi,
Vor devora tot ce prind, o vreme,
apoi se vor întoarce în pântece.
Noi, cei vii,
când ne vom întoarce la normalitate?
Vecinul de la 2
Stă pe bancă în curtea blocului
și citește dintr-o carte veche, îndoită la colțuri.
Soarele îi mângâie obrazul
palid.
Vorbește puțin, doar cât este nevoie.
La telefon răspunde rar, deși ar avea ce povesti.
În fiecare zi
îl văd urcând scările cu sticlele de bere
ținute într-o plasă de rafie.
Azi dimineață
vecinii l-au găsit mort în beci.
Odihnește-te în pace!
Sunt ceea ce n-ar trebui să fiu
Sunt copilul femeii ușoare
abandonat la poarta orfelinatului într-o dimineață de iarnă.
M-au luat în brațe,
învelindu-mă în hainele altui copil nenorocit
pe care nu l-am cunoscut niciodată.
Am avut noroc, mi-au spus asistentele,
pe el l-au luat îngerii.
Când mă gândesc la copiii
ținuți captivi
într-o iubire superficială,
inima mi se sparge în bucăți.
Sunt copilul unui destin frânt,
rămas nemângâiat
de mâinile mamei alungate
în brațele urgiei.
Citind poemele din Toate într-o singură inimă, am avut impresia că trăim, autorul și cu mine, în realități paralele. M-am trezit întrebându-mă în repetate rânduri cum poate ochiul lui să vadă frumosul acolo unde eu, fără doar și poate, aș fi intrat la bănuieli. Să gliseze în melancolie acolo unde eu aș fi apelat din reflex la sarcasm și (auto)critică. De la un punct încolo însă mi s-a mai limpezit judecata: Răzvan Fugaciu este o rara avis care dinadins nu-și duce discursul până la ultimele sale consecințe; omițând să abordeze frontal deruralizarea, speranța de viață scăzută sau poluarea, el cultivă de fapt o împăcare cu realitatea de-a dreptul eroică. Recomand acest debut în poezie candid-contemplativ cu încrederea cu care aș întinde seamănului meu, oricare ar fi acesta, un pahar cu shake detoxifiant. -- MIHÓK TAMÁS
Cotidianități rurale cuminți, prinse în țesăturile unor percepții ce filtrează vârste diferite alcătuiesc, în bună măsură, realitatea poetică a acestei cărți. Melancolii presărate în scurte confesiuni de o sensibilitate lirică, recuperatoare a unor biografeme uitate și readuse în memorie, încarcă lumea afectivă a poemelor. Subiectul liric își găsește rostul prin edificarea unor chipuri și întâmplări din edenuri sumare de odinioară. Trăsătura dominantă a acestei instanțe poetice e simplitatea. O simplitate ce proiectează detalii semnificative pe pânza unei memorii în care se văd momente, ceasuri, zile, întâmplări, o întreagă lume adusă în prezentul poemelor de o vocație poetică pentru care revederea și retrăirea unei vieți de odinioară sunt exerciții ce plasează în exemplaritate destinele. Minimalist atât cât să nu riște apoeticul, Răzvan Fugaciu e un poet autentic. -- AUREL PANTEA
Poezia reprezintă pentru Răzvan Fugaciu un prilej de a rememora experiențele prin care a trecut, locurile sau oamenii care i-au ieșit în cale, dovedindu-se de o vitalitate joculară și, pe alocuri, ușor gravă. O vitalitate care își actualizează în permanență rezervele de inocență și de ingenuitate. -- SAVU POPA