Trecand Pragul Tacerii

Stilul oarecum distant pe dinafara dar foarte însufletit pe dinlauntru al scrisului lui Tertulian Langa apropie pâna la anulare puntile dintre autor si cititor. Textul devine parca o fiinta vie care-ti vorbeste, care te cheama, care sufera si se bucura alaturi de tine. E un text care vine dintr-o singuratate torturata, din acea singuratate stropita cu sânge si aducatoare de chin si moarte prin care au trecut toti aceia ce au înfruntat diavolul comunist. În spatele fiecarei vocabule se simte chinul si suferinta. Ceea ce comunistii si sinistrii lor tortionari n-au stiut si nu vor întelege niciodata este ca exista si dureri mântuitoare. Iar mântuirea care l-a facut scapat cu viata din închisoare pe Tertulian Langa a fost pavaza credintei în Dumnezeu. Acest scut n-a putut fi strapuns nici de bici, nici de bâta, nici de privarea de apa si mâncare.
Autorul si personajul aproape unic al acestei carti nu s-au îndoit nici o clipa ca vor birui. Au fost întotdeauna mai liberi decât cei care erau siguri ca le fura libertatea. Credinta a fost calauza care l-a trecut prin moarte pe Tertulian Langa si l-a adus acasa, slabit la trup, dar îmbogatit la suflet.
Cartea "Trecand pragul tacerii" sta iesita din rand intr-un raft al bibliotecii mele. In fiecare seara trec pe langa ea si ma simt parca mai usurat pentru ca aceasta carte are un duh bun care se raspandeste in incapere, ca un fum subtire de tamaie. Sting becul si parca simt un freamat ciudat, un fosnet amintindu-mi de Lucian Blaga si de "...nisipul dogorat/ pe care calca-ncet, incet/ prin pustie un profet."