Numele lui Aurel Ion Maican (1893–1952) rămâne, din păcate, prea puţin cunoscut astăzi în raport cu rolul esenţial pe care l-a jucat acest animator şi regizor în teatrul românesc interbelic, apoi, pentru o scurtă perioadă, şi în cel postbelic.
Dacă înainte de ’89, au apărut mai multe monografii dedicate primilor regizori români în accepţia modernă a termenului, precum Ion Sava, Victor Ion Popa şi G. M. Zamfirescu – studii de referinţă semnate de specialişti ca Virgil Petrovici sau Claudia Dimiu –, apare abia acum prima lucrare consacrată de un tânăr cercetător omului de teatru par excellence care a fost Aurel Ion Maican. Prin publicarea acestei lucrări monografice (la origine, teză de doctorat), Vera Molea şi-a propus să corecteze o gravă lacună a cercetării teatrologice româneşti. Făcând apel la documente inedite, la mărturii orale şi arhive particulare, concentrându-şi analiza asupra unor perioade sau spaţii mai puţin accesibile istoricilor noştri de teatru înainte de ’89 (precum Teatrele din Odesa sau Cernăuţi din perioada interbelică), autoarea certifică faptul că A. I. Maican poate fi socotit primul regizor modern al teatrului românesc, activitatea scenică, demersul teoretic şi publicistic al acestuia fiind strâns legate de mişcarea de teatralizare a teatrului afirmată în Europa în primele decenii ale secolului trecut, iar la noi începând cu anii ’20.
Volum apărut cu sprijinul Uniunii Teatrale din România