Vitralii incolore

Nu mai m-a vizitat la opera, n-a mai telefonat. A venit muntele la Mahomed. Vorba sa fie. E chiar pe dos. Stam intr-un cabinet de spital si conversatia treneaza. Am o dispozitie amara, el mi-a transmis-o. L-am vazut altadata intunecat, napraznic, rau, chiar sadic – nu exagerez? Epitetul l-am inventat pe cand tineam sa-l blamez, stie dumnezeu de ce sa-l blamez? facem atatea lucruri fara noima, ne aprindem din te miri ce, parjolim in jur, si absolut gratuit, fiindca ni s-a nazarit, pur si simplu nazarit. L-am vazut in toate felurile, dar mahnit nu. In celelalte cazuri stiam sa ma descurc, gaseam antidotul, am un sistem defensiv bine pus la punct. Nu gresea cand spunea ca sunt cazona, in sensul asta da! sefa de promotie la Saint-Cyr. Agresorii, cotropitorii, infumuratii conchistadori n-au nicio sansa cu mine. Dar cand e mahnit? Toata stiinta militara imi apare total inutila. Sa ma apar de mahnirea lui? Sa pornesc cavalcada, s-o pun pe fuga? Mahnirea e de plumb, n-ai cum s-o urnesti. Si in acelasi timp imponderabila, nimic n-o poate dobori. Chiar aceasta impresie mi-o face, de pradat. Ce e cu tine, Don Juan? Ce e cu tine si nu spui? si eu nu pot sa ghicesc? M-ai legat fedeles, doar ochii mai pot sa-i misc. Sa strapung, sa scrutez... Si nimic. Nu stiu de unde sa te apuc, nu stiu nici ce sa spun, m-am prostit de tot. Trancanim, nu conversam. Ca doi navetisti de pe santiere diferite, in acelasi compartiment de tren, sau doi pensionari necunoscuti facand coada la hartie igienica.