Pe la începutul lui 2011 un vechi prieten, poetul Eugen Suciu, m-a rugat să-l însoţesc muzical în lectura unora dintre poemele sale. Aveam, în sfârşit, ocazia să cânt pe un instrument de calitate, noul Steinway din aula Uniunii Compozitorilor. M-am gândit să extind timpul înregistrării cu câteva zeci de minute şi să încerc realizarea unui nou album solo. În ultimii zece ani am învăţat că la aceste şedinţe nu trebuie să mergi nici prea bine pregătit, adică să-ţi propui un program prestabilit, dar nici nu te poţi baza doar pe inspiraţia de moment, care – după cum se ştie – te poate părăsi când ţi-e lumea mai dragă. Două, trei schiţe şi eventual câteva idei muzicale notate pot fi de mare ajutor în improvizaţia solitară, chiar dacă sunt atacate opţional şi tratate liber.
Astfel mă gândeam să procedez şi de această dată, doar că prin caietele mele nu se mai găsea decât o singură schiţă, So simple, pe care o compusesem cu ceva timp în urmă, şi un început de blues abandonat după două măsuri. A doua zi, la înregistrare, am folosit această bază de pornire, încercând diferite variante de continuare, ceva în genul scenariului pentru filmul Run Lola Run de Tom Tykwer. Schema piesei ar putea fi simbolizată astfel: A, A1, A2, A3 etc. Practic, se lucreazǎ cu o formă deschisă, reluându-se începutul de câte ori e necesar. Însǎ fără simţul continuităţii melodice, al metamorfozelor armonice, fără implicarea memoriei, numai cu deprinderi şi reflexe, aceastǎ modalitate de a face muzicǎ are şanse mari de a eşua.
Compoziţia spontană a evoluat de-a lungul veacurilor paralel cu elaborarea în scris a materialului muzical. Adesea, compozitorii îşi reproduceau în partitură, fanteziile improvizatorice din seara precedentă, tehnică practicată in extenso de claveciniştii francezi, de Bach, Mozart şi mai apoi de Liszt sau Chopin. Pe la începutul secolului XX improvizatorii au început să dispară din muzica clasică. Începea hegemonia muzicii interpretate de profesionişti după partituri scrise de compozitori. Copil fiind, am avut însǎ şansa de a mai întâlni vechiul tip de improvizator în oraşul meu natal Sibiu. Elev al lui Max Reger, compozitorul şi organistul Franz Xaver Dressler, pe atunci un fel de Magister musicae al urbei,obişnuia să susţină recitaluri de orgă sau de pian, care se terminau întotdeauna cu un moment improvizatoric. Îndeplinind parcă un anumit ritual, artistul solicita sălii să-i livreze o temă sau un motiv. De obicei, aceste fragmenţele muzicale proveneau de la doamne sau domnişoare şi erau scrise pe bileţele. După câteva aprecieri laudative, referitoare la muzicalitatea sau la originalitatea temei primite, maestrul se arunca în valurile improvizaţiei cu cel mai pur elan romantic. (Trebuie să precizez că era şi posesorul unei podoabe capilare ce aducea puţin cu cea a lui Einstein, deşi cred că se vroia mai mult beethoveniană, iar acest fapt sporea şi mai tare efectul spectacolului.) Uneori nu îmi vine să cred că am fost martorul unor astfel de momente, printre ultimele manifestări ale tradiţiei improvizatorice europene. Câţiva ani mai târziu se înfiinţa în Sibiu primul club de jazz şi mi se oferea contactul cu o altă lume a creaţiei spontane, cea colectivă afro-americană. Cele două sisteme de elaborare a materialului muzical: generativ-motivic occidental şi variaţional afro-american au jucat roluri la fel de importante în viaţa mea de muzician. M-am aflat mereu sub semnul acestor două feluri de a face muzică: am compus motivic şi am improvizat variaţional.
Prin urmare, am înregistrat în acea zi de iarnă două variante ale schiţei respective, Blue Prelude I şi II. Am continuat cu o suitǎ de compoziţii spontane folosind diferite tehnici de improvizaţie liberǎ: sound exploring, urmǎrirea fluxului energetic -un fel de gestualism, minimalisme, ostinato-uri ş.a.m.d. Acestor improvizaţii le-am pus ulterior nume, în funcţie de ceea ce sugerau: aşteptǎrii neliniştite – Desert of Tartars, repetiţiilor obsesive – Debris of a song; unei piese cu caracter „ornitologic” i-am spus Strange visitor, alteia mai ritmate – Harpsychora, cu trimitere la harpsychord, kora (instrumentul african) sau Terpshora muza dansului şi a muzicii. Ştiind, sau mai degrabǎ, sperând că întregul material va apărea cândva pe un album, i-am gǎsit de pe atunci un titlu: Dinner for One, amintind de celebra scenetǎ de teatru, transmisǎ la unele televiziuni din Occident în seara de Revelion.
Şi iatǎ cǎ, în sfârşit, aveţi acum acest album în faţa dumneavoastrǎ.
Mircea Tiberian