Calea Victoriei

Nu în latura caracterologică stă însă meritul romanului lui Cezar Petrescu. În datele lor interne, personajele au ceva predictibil. Ascensiunile le sunt sincrone. Căderea unuia duce la prăbuşirea celorlalţi. Şi de obicei, întocmai ca în jocul de domino, toţi au în preajmă pe câte cineva. Momentele de singurătate sunt rare în Calea Victoriei. Admirabilă, în schimb, e invenţia epică, chiar dacă nu din ea, ci din lirismul difuz, i s-a tras romancierului succesul. Fiecare capitol începe printr-un soi de avertisment metaforic, fără nici o legătură explicită cu conţinutul ulterior. Unele din aceste puneri în temă (mai degrabă decât în abis) au într-adevăr structură de anecdote, dar atât de generale, încât propriu zis nu putem vorbi despre narativitate autentică. Cel mult, despre infuzie de stări de spirit. Procedeul ţine de alegorie, şi substratul vag moralizator se ghiceşte permanent îndărătul lui. Însăşi Calea Victoriei reprezintă, au arătat-o mai toţi comentatorii, un alt nume pentru melanjul de opulenţă, viciu, civilitate, eleganţă, conspiraţie şi tragedie care freamătă în marele oraş. De altminteri, prea puţine lucruri se petrec spaţial pe fostul Pod al Mogoşoaiei. COSMIN CIOTLOS