Foarte puține texte contemporane, și cu atât mai puțin cele de debut, se structurează în jurul unui concept „alunecos”, precum cel de „noroc”. Îl numesc alunecos căci poate cu ușurință să cadă într-un determinism problematic și să anihileze agentivitatea celor „mai puțin norocoși”, blocând formele de revoltă posibilă. În mod surprinzător, Maria Martelli reușește în acest volum să deturneze această semnificație și să folosească „norocul” ca forță a acțiunii celor mai vulnerabili, cei pe care lumea capitalistă îi închide în cercul „inactivilor”. Făpturi pasive și plăpânde! Ele sunt prinse într-un umanism încă dominant, sunt folosite și exploatate. Autoarea descrie atentă acest univers umanizat al lor, mic și delicat, plin de spaime, de unde, deodată, ele se eliberează prin și nu din „noroc”. Norocul ca posibilitate de acțiune, și nu ca „dat”. (Iulia Militaru)
O sclipitoare țesătură a viului ni se oferă în acest volum, în care distrugerea și extincțiile sunt puse față în față cu un orizont blând, radiind speranță: cel al trăirii împreună și al grijii față de toate legăturile ce ne susțin. Scriind despre posibilitatea unei existențe în care cu toatele, animale umane și non-umane, să avem parte de lumină, căldură și adăpost, Maria Martelli scrie, în același timp, despre exploatare, locuire, despre muncă și despre șanse, deschizând, astfel, perimetrul în care norocul e chestionat. Învăluită în manșonul intimității, această poezie propune o pledoarie solidă pentru regândirea lumii, în era capitalocenului, și o interogație esențială: „Cum am putea trăi cu toții mai bine?“. (Alina Purcaru)
Poezia Mariei Martelli este de pământ, de cireși, de dürüm kebab din seitan, de răsaduri, ploi și caniculă, de sfârșitul lumii cum am știut până acum, de începutul lumii cum o visăm împreună, ființe umane și non-umane. Volumul deconstruiește și critică ideea liberală și capitalistă a norocului ca fiind o condiție individuală și individualistă, și o redefinește într-un context comunitar radical antispeciist și feminist. A te simți norocoasă este ceva ce poate fi multiplicat în lume prin grijă și iubire pentru toate ființele din jur. Versurile Mariei jelesc distrugerea așa zisei naturii, uciderea animalelor non-umane și orice fel de injustiție. În același timp, sentimentul cel mai evidențiat din această carte dragă este recunoașterea pentru existența lumii, pentru anotimpuri, pentru căldura soarelui, pentru pământ care ne hrănește, pentru albinuțe, dovleac, fasole, porumb, și nu în ultimul rând pentru relațiile noastre hrănitoare. În volum relațiile între oameni și așa numitele animale de companie ajung în prim plan și consider că este primul volum de poezie de genul în literatura autohtonă. (Nóra Ugron)
O carte de descântece care dizolvă lin și blând separarea – falsă, distructivă – dintre ce e uman și non-uman, dintre rațiune și simțire, dintre gândire și iubire. Un devotament al prezenței și al atenției spre tot ce respiră și se ridică spre soare. Cuvinte hrănitoare, senine și limpezi, de citit-recitit, fac legăturile aparent invizibile dintre toate lucrurile să strălucească, și conștiința interdependenței – să crească. O rugăciune pentru o spiritualitate non-duală, care le vede și le plânge pe cele pierdute, excluse, sfârșite sau arse (din vina antropocenului capitalist) și, totodată, creează spațiu revendicator pentru plăcere, joacă, poftă, hârjoneală, spațiu pentru (doar) a fi, împreună: un spațiu de speranță radicală. Citește-o, te vei simți o ființă norocoasă. (Carolina Vozian)