Colt Alb abia incepea sa se descopere pe el insusi. In ciuda maturitatii varstei sale, a racelii salbatice a formei in care fusese modelat, firea lui trecea printr-o mare schimbare. In el inmugureau simtaminte straine si impulsuri neobisnuite. Vechiul sau cod de purtare se schimba. In trecut ii placeau tihna si lipsa durerii, nicidecum nelinistea si suferinta, asa ca trebui sa se adapteze pe masura acestor sentimente.
Acum totul era diferit. Din cauza noilor schimbari din fiinta lui, in multe randuri prefera nelinistea si durerea de dragul zeului sau. Astfel ca, la primele ceasuri ale diminetii, in loc sa umble si sa caute mancare sau sa zaca in adapostul unui ungher, el astepta ceasuri intregi, asezat pe prispa mohorata a cabanei, sa-l zareasca pe zeul sau. Noaptea, cand acesta se intorcea acasa, Colt Alb parasea culcusul calduros sapat in zapada, pentru a intampina pocnetul prietenos al degetelor si vorbele de bun gasit pe care i le spunea zeul.
Carnea, chiar si carnea o lasa deoparte, doar ca sa fie impreuna cu el, sa primeasca o mangaiere sau sa-l poata insoti in oras. Placerea fusese inlocuita de dragoste, iar dragostea patrunsese in strafundul fiintei sale unde placerea nu ajunsese niciodata. Si, drept raspuns, din adancul fiintei sale se nascu acel sentiment nou: dragostea. Acum dadea inapoi ceea ce i se oferea. Acesta era un zeu intr-adevar, un zeu al dragostei, un zeu plin de caldura si stralucire, la lumina caruia Colt Alb se deschidea precum o floarea-soarelui...