O carte cu profunde implicatii, care ne asaza in fata o oglinda teribil de clara, pentru a vedea cu ochii sufletului cine suntem ca adulti si cine am fost in copilarie. Alice Miller ne vorbeste despre drama copilului din fiecare dintre noi, pe care ea il numeste copilul dotat. El este copilul sensibil caruia natura i-a oferit abilitatea de a se uita pe sine, nevoile sale neindeplinite si sentimentele negative intense, pentru a supravietui. Acesta este un proces psihologic care ne rupe de noi insine pentru a ne salva de la disparitia psihologica, si chiar fizica, in situatii de criza. Daca rareori suntem expusi unui pericol fizic real, psihologic lucrurile stau insa altfel, ne spune Alice Miller. Cand parintii il supun stresului psihologic intens si neglijentei emotionale, cand nu respecta nevoile copilului si adevaratul sau sine, organismul acestuia se mobilizeaza pentru a face fata. Insa nu poti lupta mereu cu cei de care depinde viata ta si bunastarea ta psihologica. Astfel incat copilul, dotat de natura cu aceasta sensibilitate, devine extraordinar de atent cu nevoile adultilor, ale parintilor, ale caror iubire, grija si atentie nu vrea sa le piarda. Se rupe de adevaratul sau sine si isi construieste un sine fals. Multi vor deveni adulti de succes, insa nefericiti si fara sens, depresivi sau grandomani narcisici, izolati complet de adevarata lor dimensiune umana.
Drama copilului sensibil este o tragedie a generatiilor: cei care nu au astazi suficiente resurse pentru copiii lor sunt cei care de mici au avut grija de nevoile propriilor parinti. Copiii au o nevoie naturala si sanatoasa de atentie. Este dorinta oricarui copil de a fi vazut, de a se simti iubit, acceptat si inteles. Nu suntem aici pentru a forma dupa „chipul si asemanarea noastra”, ci sa lasam sa se formeze ceea ce natura a pus cu generozitate in copiii nostri. Din pacate, reusim sa le transmitem copiilor exact suferintele si lipsurile noastre. In lupta cu natura pentru a „creste” copii mai buni, ciuntim ceea ce ar fi putut creste cu adevarat verde si roditor, aflam de la A. Miller.
„Ma intreb uneori daca va fi vreodata posibil sa intelegem cat de singuri si parasiti am fost cand eram copii. Nu ma refer acum, in primul rand, la copiii de care nu s-a avut grija in mod evident sau care au fost complet neglijati si care au fost mereu constienti de acest lucru sau, cel putin, au crescut stiind ca asa stau lucrurile. In afara de aceste cazuri extreme, exista un numar foarte mare de oameni care intra in terapie cu credinta (cu care au crescut) ca au fost fericiti si protejati in copilarie. […] Ei se descurca bine, chiar excelent, in orice intreprind; sunt admirati si invidiati; au succes de fiecare data cand vor – dar in spatele tuturor acestora se afla ascunsa depresia, un sentiment de gol si alienare, precum si impresia ca vietile lor nu au niciun sens.”
Alice Miller