Dulci - Jurnalul unui caine scris de un puric Dan

- La ce bun să scriu această carte, Dulci?
- Ca să afle lumea o poveste frumoasă, tati!
- Dar oamenii nu mai au nevoie de așa ceva.
- Ba da, tati, nu toți oamenii sunt la fel. Dacă n-ai fi fost tu, cine ne-ar fi putut scrie povestea? Eu nu pot decât s-o trăiesc.
- Ai dreptate, Dulci, merită! Dar te-ai gândit câte povești frumoase ascunde pământul acesta?

Noi, cainii maidanezi, avem reflexele mult mai alerte decat cei de rasa. Ma refer mai ales la reflexele de supravietuire. Lucrul acesta este deja ci banalitate, dar tin sa-I mentionez aici deoarece printre aceste reflexe se afla la loc de- cinste si spiritul de observatie. Iar aici intra-n calcul lucruri care nu sunt banale deloc. Ce poate sa fie la baza acestei neprevazute calitati cu care natura ne-a impodobit pesemne in ultimul moment, intr-un gest de mila suprema fata de viata noastra atat de cumplit nedreptatita? Oare sa punem la ‘socoteala ceea ce niciodata nu se poate calcula, si anume: cutremurarea fiintei atunci cand simti ca esti parasit, spaima de neinchipuit atunci cand realizezi ca ai fost aruncat intr-o lume total ostila, frica de anu muri de foame sau ucis si, mai ales, cumplita singuratate.