Vezi mai multeCred că nici unul din cititorii buni ai lui Eliade nu e hipnotizat de fastidioase numerologii. Dar triada indiană din volumul de faţă invită imperios la o nouă strategie de lectură, oferită de câteva observaţii oarecum numerologice, în care biografia autorului – o biografie mereu deschisă spre cititor – se precizează în imediatul lui profit.
Socotiţi că anii în care a scris despre yoga, bunăoară, sunt totdeauna un număr par şi calendaristic, câţiva dintre ei – cei mai importanţi – chiar bisecţi. Aşa, în 1936, când publică Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (Paris, Librairie Orientaliste Paul Geuthner), aşa, în 1948, când publică Techniques du Yoga, dar mai ales aşa, în 1940, când foloseşte diferiţi orientalişti şi călători în India în roluri de ficţiune care explică până la urmă, în direcţia cealaltă, chiar biografia reală şi secretă a naratorului.
Amănunte nu fără importanţă pentru un autor care îşi propune să încheie şi încheie într-adevăr un mănunchi de scrieri tocmai în preziua datei de naştere, cum în 1928 Gaudeamus, cum în 1933 Maitreyi, cum în 1940 biografia fantastică a triplului Honigberger. Or, ziua de naştere – pe care o socotea 9 martie, 25 februarie pe stilul vechi, dar în fapt ultima zi a unui februarie nebisect, aşa cum a demonstrat-o descoperirea tardivă a actului de naştere – a fost ani în şir stimulentul exterior de a-şi organiza literatura şi biografia. Ceea ce e mai dramatic e că în ultimul februarie în care a aplicat acest mic secret biografic (în Jurnalul de mai târziu mereu revine cu însemnări importante la 9 martie) e faptul că a regăsit pentru ultima dată India neconsumată din afara tuturor cărţilor. Simbolic – exact aşa cum se disting toate datele din Noaptea de Sânziene – ultima zi din februarie, înainte de începerea unui nou ciclu, e sintetică şi anihilează bisectoarea dură aşezată peste timpul trăit şi timpul aşteptat, între Calcutta şi Bucureşti, între reportaj şi nuvelă fantastică. Dacă n-ar fi această stratagemă a unui supliment temporal, a unui istm care îi oferea lui Eliade posibilitatea de a reface unitatea a două lumi înainte de a se fi scindat – nu ar fi avut posibilitatea de a scrie literatura din acest triplu volum.
în fine, să nu uităm totuşi că aceste pagini care demarează tonic din realitate nu aparţin indefinit şi exclusiv culturii, oricât de adecvată ar fi. Ar fi o confuzie la fel de mare, precum a crede că alpinismul e acel sport care se practică numai în Alpi. Realismul acestei literaturi, cel direct, ca şi cel ocultat, transplantat în ficţiune, e una din introducerile cele mai sistematice în metabolismul celui mai incandescent şi prodigios deceniu cultural românesc. - Eugen Ciurtin