"De când n-o mai îmboldea ghimpele îngrijorării, dormea bine și era veselă. Aproape că nu se mai gândea la situația în care fusese, cu bărbatul bolnav pe moarte în spital, cu trei copii mici veniți unul după altul, cu marea nesiguranță care amenința să pună stăpânire pe calmul ei. Acum se bucura de ceea ce primea de la Cel de sus. Înțelegea tăria aerului după felul cum i se arătau particulele luminoase, știa când se schimbă vremea după cum cântau păsările sălbatice. Iar pe Vasile tot îl mai surprindea uneori, dimineața, când se trezea, înălțat într-un cot, privind-o cu drag. Iar ea, deschizând în acest fel ochii, își amintea că i se încredințase acelui bărbat datorită unei crenguțe de busuioc și a unui vis avut în noaptea de Bobotează. Și se ridica aparent preocupată să vadă ce fac cei mici dar și ca să ascundă zâmbetul de mulțumire.
Nu greșise crezând într-o crenguță de busuioc."
Citisem romanul anterior, Ca frunza-n vânt, îmi plăcuse şi mi-am spus părerea public în paginile unei reviste literare. Este, într-adevăr, o prozatoare împlinită, cu ştiinţa construcţiei narative şi cu dispuneri epice convingătoare. Într-o lume în care apar mii de poeţi - toţi, sau majoritatea cu pretenţii de genialitate şi de recunoaştere din partea criticilor - prozatoarea Doina Popa este, orice s-ar spune, o scriitoare experimentată, harnică şi dispusă la efort. Cum să n-o apreciez şi să n-o citesc cu interes nescăzut?
Nu-mi este deloc uşor să realizez o încadrare tematică a noului roman semnat de Doina Popa. Aş putea spune că este un roman erotic, cum sugerează şi titlul, şi cum ne sugerează înfrigurările eroinei nubile, aflată la vârsta mariajului. La fel aş putea zice că este o frescă a satului românesc, cu tradiţiile, obiceiurile şi cu toate cutumele ancestrale, pe care regimul comunist le va ignora şi destructura, impunându-i o formă de viaţă total străină de spiritul românesc – după modelul impus de vecinul răsăritean. Mai putem spune că este un roman memorialistic, întrucât mărturisirea eroinei, cu toate dramele şi peripeţiile sale şi cu toate relatările despre un mod de viaţă real, plin de întâmplări şi evenimente certificabile, dau întreaga substanţă a romanului. Şi la fel mai putem considera că se încadrează în genul lucrărilor care denunţă prigoana comunistă îndreptată împotriva celor proveniţi din generaţia interbelică, adevărate modele de viaţă, de conduită şi comportament, care erau priviţi ca nişte duşmani ai poporului şi de care statul comunist trebuia să se dispenseze, cel mai adesea printr-un regim de penitenţă şi de înfometare la capătul căruia apărea inaniţia, moartea. - Ionel Necula, critic literar