„Târgul de cai se întindea pe-o porţiune de vreo câteva sute de metri sub brădet, după târgul de vite. Lume multă, praf, mugete, nechezări, mirosuri înţepă-toare. De balegă. De palincă. Şi de ace de pin. Veiza, îmbrăcat în halat, aşa cum umbla prin spital. Şi cum străbătea vinerea satul. Era ziua de piaţă. Şi el umbla să-şi caute pacienţii. În halat, ca să-l recunoască şi ei de la distanţă. Dădea consultaţii postoperatorii. „Mă, te mai doare vătămătura?”, „Tu, muiere, tot aşa sângerezi?”, „Mai iei dumneata, taică, leacurile alea de ţi le-am dat?” Sau îi consulta pe alţii din mers. Şi-i chema la spital cu glas mare. „Ia nu mai staţi cu bolile pe voi, să muriţi de-a-n picioarelea. Că acuma spitalul e gratis.”
[…] La târgul de cai din acea vineri, băiatul era cu ţiganul mare, cu Muiko. Unchi-su, tinichigiul. Fratele maică-sii. Cel mic să fi avut vreo cinci, şase ani. Tot aşa făcea şi-atunci cu ochiul şi arunca din când în când câte un râs scurt. Cu toată gura. După care strângea imediat buzele şi parcă se mira el însuşi de ce l-a apucat. Îşi schimba dinţii la vremea aceea. Era ştirb în părţi, doar cei doi din faţă mari se proţăpeau ca nişte lopeţi, aşa cum au toţi copiii. Creştea slăbuţ şi înalt de statură. Şi purta deja pălăria rotundă şi neagră, de gabor. Veiza s-a oprit şi-a vorbit cu Muiko.
― Şi maică-sa?
― A plecat cu unul din Rovinari. Un român. Munceşte în mină. L-am văzut doar o dată. Bărbat ursuz, numai sprâncene îmbinate. Cred că din când în când chiar ridică mâna asupra ei. O mai altoieşte, să-şi bage minţile în cap. Dar ea zice c-o duce bine. Băiatul rămâne la noi.” (fragment din volum)