Nemişcate. Neînsufleţite. Fără viaţă. În aceşti termeni ne gândim la obiecte şi, după câte se pare, nimeni nu ne contrazice. Să privim însă la un copil: când descoperă lumea, tratează oare obiectul ca pe un lucru inert? N‑o fi cumva o idee pe care i‑o vâră în cap adulţii şi care se întipăreşte în mintea lui tânără, cu autoritatea de necontestat a adevărurilor fundamentale: nu poţi să călătoreşti în timp, nu te mai întorci din lumea de dincolo, nu eşti nemuritor, nu poţi zbura, etc.? Aşa stând lucrurile, puiul de om e nevoit să refuleze intuiţia subtilă a unei lumi cu totul diferite. E oare o nebunie să te gândeşti că, din loialitate şi din supunere faţă de părinţi, am renunţat într‑o zi să vedem şi am uitat, totodată, lucrurile ai căror martori naivi şi privilegiaţi am fost? Noi adulţii credem cu tărie că obiectele sunt inerte, dar să luăm în considerare, aici, o situaţie pe care‑am întâlnit‑o adesea, sau care ni s‑a povestit de‑atâtea ori: suntem acasă şi ne căutăm ochelarii, zadarnic. Eram siguri că i‑am pus pe birou şi nu‑s acolo. Căutăm peste tot, până şi la toaletă, dar nici urmă de ei, nu‑s niciunde. Ne întrebăm dacă nu cumva cineva ne‑a jucat o festă, doar că suntem singuri. Neputincioşi, mai că ne vine să credem că ne‑am pierdut minţile. Şi, deodată, ne dăm seama că‑i avem pe nas!
Étienne Verhasselt