Patul lui Procust

Triunghiuri amoroase sunt destule în amândouă romanele lui Camil Petrescu de dinainte de război. Combustibilul care pune dorinţa în mişcare este, în amândouă, vanitatea. Dacă pasiunea se analizează şi formează obiectul prozei psihologice, vanitatea se reflectă în gesturi şi formează obiectul prozei comportiste. Camil Petrescu, atât de dator lui Proust în tezele lui despre roman, nu-i datorează mare lucru în romane ca atare. Patul lui Procust e romanul unor vanităţi rănite: a doamnei T. şi a lui Fred Vasilescu, în primul rând. Tocmai ale celor cărora Autorul le dă cuvântul, pe care-i îndeamnă să scrie. Doamna T. reuşeşte mai bine să se confeseze, deşi nici ea până la capăt. Fred Vasilescu, în schimb, nu vorbeşte deloc despre el însuşi (nu aflăm niciodată de ce o părăseşte pe doamna T., pe care o iubea), preferând să se ocupe de Ladima şi de Emilia, a căror relaţie îl intrigă, fiindcă nu descifrează în ea nicio urmă de vanitate. Din contră, o patimă greu stăpânită la Ladima, iar la Emilia un vag dispreţ de femeie nesatisfăcută de darurile preponderent epistolare ale poetului îndrăgostit.