N-am crezut niciodată în separația dintre „eul biografic” și „eul artistic”; cea dintâi infirmare empirică a ei stă în evidența că Proust însuși o desfide atât de strălucitor, fiind fără să vrea unul dintre contraexemplele eclatante ale propriei teorii din Contre Sainte-Beuve: proza lui Proust și viața de salonard a lui Marcel sunt o concrescență hipnotică și seducătoare, a cărei existență contrazice fără drept de apel faimoasa propoziție a francezului după care omul scrie și cel ce vorbește în salon nu sunt niciodată unul și același.
Știu, bineînțeles, că a concepe astfel poezia o transformă într-un gen al biograficului. Poate chiar în genul lui ultim. Însă mă consolez cu gândul că înțelegerea asta a poeziei, oricât de naivă ar părea, are, în critica și teoria contemporană, susținători de primă mână.
Așadar, am recitit o bună parte a poeziei române încercând să găsesc acea zonă în care poezia are interfață directă cu existența; ceea ce nu înseamnă că am făcut critică biografică (o detest), și nici existențialistă (mă amuză). Ci am căutat să văd în ce fel se constituie sinele acestei poezii, și să-l observ interacționând cu lumea. Nu ca și când ar fi o ființă vie – că exact ca pe o ființă vie, o extensie cu ADN verbal a sinelui în care a originat.
Radu Vancu