„Când începi să scrii, adeseori te porți ca atunci când ajuți pe cineva să toarne vin în sticle. El, universul, ține damigeana, tu, Gabriela, apuci cu numai două degete sticla goală și aștepți să vezi dacă o să se umple. Sigur că sticla devine tot mai grea, sigur că-ți alunecă printre degete, evident că nu te-ai așteptat ca povestea să fie atât de greu de stăpânit, atât de incomodă, iar tu să fii supravegheată atât de îndeaproape de univers. Și de toți cei care te ajută sau te împiedică să-l vezi în măreția și banalitatea lui.
Întrebarea a fost; ce faci, riști sperând că nu o să scapi textul din mâini, că nu se va sparge pe jos și nu-i va împroșca aiurea pe cititori cu vinul vieții, sau o apuci mai zdravăn, recunoscându-i greutatea atât în fața universului cât și a cititorilor?
Ai riscat!… Dacă nu o făceai, totul devenea previzibil, totul ar fi curs în siguranță către locul bănuit, plus că erau toate șansele ca, odată umplută sticla, să nu o mai dai nimănui, sigură că ai îmbuteliat un eșec.
DEscriind textul, ai avut ocazia să vezi mai bine ce și cum își dorea universul de la tine, de la tine cea de azi, sau de la tine cea de acum douăzeci de ani, când te-a invitat pentru prima dată să ții sticla în care toarnă el vinul. Nu de alta, dar eu bănuiesc că nu este prima sticlă pe care ai dat-o universului să o umple cu trăirile tale.
Poate că unii te-au văzut ținând-o și au tot așteptat să bea din ea. Poate că alții te-au împins sau te-au gâdilat ca să o scapi. Pentru tine a fost important doar că ții sticla, bine, prost, cum s-a nimerit.
Nu aveai cum să ceri ajutorul cuiva… Este unul din lucrurile pe care doar singuri le putem face, indiferent dacă scriem despre noi, despre alții, sau despre toți oamenii care au trăit vreodată, despre poftele noastre, ale lor, sau cele care încă nu s-au născut vreodată.
Cât timp a durat totul poate că o spun fotografiile presărate în text, cumva ca posibile etichete ale sticlelor pe care le-ai umplut cu povestea iubirii tale. Cam cât o poză, apare pe acolo și câte o umbră, căci, fără de ea…“
aşa mi-a îngăduit Dumnezeu să mă nasc.
o menajerie de semne, sentimente şi instincte,
închise în neputinţa corpului omenesc;
rostogol pe deasupra norilor,
pe dedesubtul pământului,
ascunsă în cea mai adâncă scorbură de copac,
neîmpăcată cu condiţia umană,
neintegrată în condiţia animală.
*
la intersecţia dintre ochiul tău şi sânul meu,
se iscă vâlvătăi.
la intersecţia dintre părul tău şi degetele mele,
încep acrobaţii să danseze pe ziduri.
*
anotimpul iubirii a trecut de mult,
doar eu, demodată, încă îl ascult,
aşa cum bunicile stau încă în foişorul din parc
ascultând fanfara ce cânta acum o sută de ani.
După ce a fost redactor la cotidiene şi reviste glossy, apoi a petrecut mulţi ani în lumea muzicală, ca PR de club, organizator de spectacole, PR de trupe sau impresar, Gabriela David s-a hotărât să dea glas copilului creativ din ea. Deşi scrie dintotdeauna, Gabriela David debutează la maturitate cu un volum de versuri în care îşi mărturiseşte emoţiile din perioade foarte diferite de timp. I se pare cel mai greu lucru pe care l-a făcut vreodată, pentru că se simte ca şi cum ar defila dezbrăcată pe stradă.
În prezent, lucrează la un volum de proză, căreia vrea să i se dedice în următorii ani.