Vezi mai multeRomânia a fost cunoscută ca având unul dintre cele mai nemiloase sisteme penitenciare dintre toate țările comuniste. Au fost cazuri când oameni inocenți – tineri și bătrâni, femei și bărbați – au fost arestați și au fost tratați într-un mod crud, chinuiți și batjocoriți.
Totodată, România a fost unica țară care avea oameni idealiști, mereu luptând împotriva guvernului comunist nou instalat, visând la o zi când vor reuși să-i alunge din stat. În ciuda temerilor, existau indivizi, cunoscuți ca partizani, care s-au înarmat și au opus rezistență forțelor comuniste.
Au existat aproximativ 1.200 grupuri de partizani, care au prevăzut ce va însemna regimul comunist pentru România, și ei au ales să lupte în continuare, în loc să cedeze. Aceste grupuri s-au înarmat și s-au răspândit în munți. Guvernul comunist i-a pus pe lista de priorități, dorindu-și să elimine această opoziție, mai ales pentru că amenința regimul, fiind și o chestiune de ego.
Chiar dacă Departamentul Securității Statului sau, prescurtat, Securitatea a fost fondat oficial în 30 august 1948, cu hotărârea cu numărul 221, el exista încă de la 23 august 1944, și avea ca sarcină identificarea anticomuniștilor din țară. Organizația a fost creată de SMERS, o subdiviziune a NKVD din Rusia. Liderii grupurilor –Pantelimon Bodnarenko, Alexandru Nicolschi și Vladimir Mazuru – au avut drept obiectiv să captureze sau să elimine toți anticomuniștii și dizidenții.
Luptele au fost nemiloase, mulți partizani au fost uciși și rămași chiar neîngropați. Unii au fost împușcați, cadavrele lor fiind lăsate în pădure, alții au fost prinși, condamnați și închiși fără proces. Vânarea lor s-a desfășurat până în anul 1959, când Securitatea a prins și ultimul grup de partizani cunoscut.
De fapt, toți românii au fost prizonieri în propria țară. Toți au fost privați de libertate, proprietățile și alte bunuri au fost confiscate de regim. Au fost siliți să muncească, dar nu pentru ei însuși, ci, mai degrabă, pentru binele regimului.