Cand eram in viata si aveam o inima de om, nu stiam ce sunt lacrimile, caci locuiam in Palatul Fara Griji, acolo unde tristetea nu era lasata sa intre.
Ziua ma jucam cu tovarasii mei in gradina, iar seara dansam in Sala Mare.
Gradina era imprejmuita de un zid foarte inalt, dar niciodata nu m-am gandit sa intreb ce se afla dincolo de el, pentru ca, acolo unde traiam, totul era atat de frumos. Curtenii m-au numit Printul Fericit si eram intr-adevar fericit, daca placerea insemna fericire. Asa am trait si asa am murit. Si acum ca sunt mort, oamenii m-au asezat aici, atat de sus, incat pot vedea toata uratenia si toata mizeria din orasul meu si, desi am inima de plumb, nu pot face altceva decat sa plang.