„Viaţa, în acest roman, se trăieşte între brutalitate şi suferinţă – rarele momente de dragoste aduc o bucurie împalidată. Naraţiunea, ce migrează de la o voce la alta – verosimil şi convingător –, e întretăiată de o precizie poetică inimitabilă, de o vibraţie de rară puritate. Supa de la miezul nopţii este un roman tulburat de originalitatea tragică a felului cum destinele personajelor se intersectează şi, în cele din urmă, se distrug. Între tragicul moment al ultimei supe şi plăcerea dejunului pe iarbă se strecoară, din adîncuri, strălucirea de argint viu a ironiei. Căci aşa se întîmplă uneori în viaţa literaturii: ironia sublimează tragicul. Oare şi inversul e posibil, e verosimil? ne putem întreba, la sfîrşitul lecturii...” (Gelu Ionescu)
„Dacă volumul de poeme al Martei Petreu Asta nu este viaţa mea se luminează – exact cum se întîmplă şi în relaţia dintre poeziile lui Iuri Jivago şi epica Doctorului Jivago al lui Boris Pasternak – prin romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, în cazul Supei de la miezul nopţii poemele din Apocalipsa după Marta (integrala poeziei ei de pînă în 2011) luminează deplin sensul celui de-al doilea roman. Asta nu înseamnă deloc că acest ultim roman nu poate fi citit şi înţeles de sine stătător, ci numai că poezia şi proza Martei Petreu fac un tot organic.
Deşi cu o materie epică foarte concretă, Supa de la miezul nopţii este, de fapt, un roman mitic, ce împleteşte inextricabil tema mitului numai aparent profan al lui Don Juan cu aceea sacră a insului-tabu pentru că atins de zeu. Însuşi numele eroinei principale, Todora, adică «darul lui Dumnezeu», ne pune pe urmele unui destin în care omul este jucăria unui transcendent ludic şi plin de cruzime. De aceea, păpuşa înaripată din deznodămînt îmi aminteşte de îngeraşul care scoate limba într-un tablou mistic al lui Baldung Grien.” (Ion Vartic)