Carol al II-lea. Un rege roman sub povara epocii sale
Aceasta carte, care se adreseaza in primul rand celor care incep sa se initieze in tainele istoriei nationale, spune povestea unui print sclipitor, de la care s-au asteptat atatea, si a unui Rege care a reusit, atat cat i-a stat in putinta, sa se ridice la inaltimea acelor asteptari. Insa, dincolo de povestile care-I prezinta ca militar, diplomat si om de stat, aceasta carte ne arata si dimensiunea profund umana a Regelui Carol al II-lea cu toate contradictiile pe care le presupune existenta umana, cu fericirea si bucuriile ei.
Dintre cei patru regi ai Romaniei, Carol al II-lea este cel mai controversat. Dar aceasta imagine, care are, ce-i drept, si o samanta de adevar, este de fapt una nedreapta. Nascut si crescut intr-o perioada de mari framantari internationale (Razboaiele Balcanice si Primul Razboi Mondial) si de mari impliniri (realizarea Romaniei Mari), Carol al II-lea a fost, intr-un sens, un Rege tragic. Probabil ca Romania s-ar fi confruntat cu nenorociri indiferent cine ar fi fost pe Tronul regatului. Dincolo de tragedia istorica, insa, Carol al II-lea – fire extrem de inteligenta, dar rebela (lucru periculos pentru un monarh) – a facut si multe greseli in plan personal, dovedind, o data in plus, ca si regii sunt oameni ca toti muritorii si ca sunt doborati de pasiuni pe cat de omenesti, pe atat de tulburatoare.
Ar fi, insa, gresit sa judecam personalitatea Regelui Carol al II-lea doar din acest unghi. Ar trebui sa ne uitam la superbele cladiri din Capitala si din tara – construite din initiativa sa ori terminate la insistentele sale –, ar trebui sa ne amintim ca faimosii scriitori interbelici cu care ne mandrim astazi (Eliade, Cioran, Ionescu si Noica) si marii artisti (de exemplu, George Enescu) s-au afirmat in timpul domniei acestui Rege iubitor de cultura si au fost sprijiniti de fundatiile infiintate de el.
Ilustratii de Yanna Zosmer
Fragment din cartea "Carol al II-lea" de Adrian Cioroianu si Eduard Matei:
"La sfarsitul secolului al XIX-lea, Romania a profitat de contextul international, reusind sa devina un stat independent (in 1877) si un regat cu o dinastie puternica (in 1881). Dar, la inceputul secolului al XX-lea, zona Balcanilor dadea noi semne de agitatie. In octombrie 1912 a izbucnit Primul Razboi Balcanic - intre coalitia statelor Muntenegru, Bulgaria, Serbia si Grecia, pe de o parte, si Imperiul Otoman, de cealalta parte. Initial, Romania a adoptat neutralitatea. Conferinta de Pace care a pus capat conflictului s-a desfasurat la Londra, in mai 1913, dar a generat nemultumiri intre invingatori. Turcia, invinsa, urma sa cedeze toate teritoriile europene, mai putin Constantinopolul, Albania a obtinut independenta, dar Bulgaria s-a considerat inselata in asteptarile ei.
Rapid, nemultumirea Bulgariei s-a transformat intr-o "declaratie de razboi" la adresa fostilor aliati: in iunie 1913, armata bulgara a atacat armatele sarba si greaca. S-a declansat astfel cel de Al Doilea Razboi Balcanic. Cu un nou conflict in vecinatatea ei, Romania nu mai putea ramane neutra: mobilizarea armatei noastre a inceput in primele zile ale lunii iulie 1913, iar pe 10 iulie, Romania a declarat razboi Bulgariei. Armata romana, avandu-i in fruntea sa pe Regele Carol I, Printul mostenitor Ferdinand I si pe Principele Carol, a trecut Dunarea pe la Bechet si Corabia, pe un pod de vase, fara a intampina rezistenta din partea armatei bulgare. Peste o saptamana, trupele romane au ajuns la 20 de kilometri de Sofia - capitala Bulgariei fiind izolata, iar caile de comunicatie, taiate. Tarul Ferdinand al Bulgariei i-a solicitat Regelui Carol I oprirea inaintarii armatei romane."
