Enigma Otiliei

Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tinar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli cu un soi de valiza in mina, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des dintr-o mina intr-alta. Strada era pustie si intunecata si, in ciuda verii, in urma unor ploi generale, racoroase si fosnitoare ca o padure. Intr-adevar, toate curtile si mai ales ograda bisericii erau pline de copaci batrini, ca de altfel indeobste curtile marelui sat ce era atunci Capitala. Vintul scutura, dupa popasuri egale, coamele pomilor, facind un tumult nevazut, si numai intunecarea si reaprinderea unui lan de stele dadea trecatorului banuiala ca mari virfuri de arbori se miscau pe cer. Tinarul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutand, acolo unde lumina slaba a felinarelor ingaduia, numerele caselor. Uniforma neagra ai era strinsa bine pe talie, ca un vesmint militar, iar gulerul tare si foarte inalt si sapca umflata ai dadeau un aer barbatesc si elegant. Fata ai era insa juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca, dar coloarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara Intaia impresie...