Vezi mai multeFără cuvinte:Controlezi limbajul, controlezi mintea / Speechless: Controlling Words, Controlling Minds de Michael Knowles – autorul bestsellerului cu pagini goale Reasons to Vote for Democrats - este o carte cum nu se poate mai oportună pentru vremurile neîndurătoarea prea îndurătoare pe care le trăim. Asta pentru că vorbește foarte obiectiv despre corectitudinea politică prost înțeleasă a zilelor noastre, care a dus în timp la crearea unei culturi a îngăduinței în care ideile proaste (și oamenii răi) prosperă. Dar cartea de față este în primul rând cea mai importantă carte din ultimele decenii despre libera exprimare, și chiar mai mult decât atât, ea reprezintă un simbol al vremurilor în care trăim. De aceea TREBUIE să o citești!
Michael Knowles este un comentator politic american, autorul mai multor cărți și gadza emisiunilor: „The Michael Knowles Show” de pe site-ul de știri american Daily Wire, „The Book Club” al grupului nonprofit de advocacy PragerU (Universitatea Prager), dar și coprezentatorul talk-show-ului de pe YouTube - Verdict with Ted Cruz. Bestsellerul său intitulat „Reasons to Vote for Democrats” (Motive să votezi cu democrații) a devenit cea mai bine vândută carte de pe Amazon.com în martie 2017 și a fost apreciată de Donald Trump ca fiind „o carte grozavă”, în ciuda faptului că cea mai mare parte a paginilor ei sunt… goale. La sfârșitul anului 2020, după ce a apărut în calitate de invitat în show-ul radiofonic „The Rush Limbaugh Program”, Daily Wire în colaborare cu Westwood One a anunțat că Knowles va fi gazda propriei lui emisiuni radiofonice pe postul WHLD.
Michael Knowles a absolvit Universitatea Yale cu dublă specializare în istorie și italiană. El este frecvent invitat pe postul de televiziune Fox News Channel să vorbească în calitate de comentator politic, în timp ce articolele sale sunt publicate pe platforme precum: Daily Wire, The American Mind, Fox News și Daily Caller.
Dacă vreodată ți-ai pus vreun semn de întrebare cu privire la corectitudinea politică și libertatea de exprimare și ce mai înseamnă ele astăzi, cartea de față nu numai că îți va oferi răspunsurile pe care le cauți, dar te va ajuta să înțelegi mai bine direcția în care se îndreaptă lumea de azi și ce putem face pentru a nu ne lăsa purtați orbește într-o direcție greșită.
Cartea este împărțită în 15 capitole după cum urmează:
Capitolul 1: VESTUL DIN ȚARA MINUNILOR
Ne aflăm în plin război al cuvintelor. Orice poate fi spus în mai multe feluri. Iar anumite moduri în care putem spune unele lucruri stârnesc reacții total diferite față de altele. Potrivit corectitudinii politice, vorbele nu descriu realitatea. Ele o constituie. De aceea a spune că ceva e „corect politic” înseamnă să recunoști de fapt că nu e corect, cel puțin nu după standardul realității. Astfel că un bărbat îmbrăcat într-o rochie este un bărbat, dar, potrivit corectitudinii politice, el este „o femeie trans”, unde „o femeie trans” înseamnă să recunoști că respectivul nu este de fapt femeie.
Conform Oxford Dictionary of New Words definiția corectitudinii politice sună în modul următor: „conformarea la un ansamblu de opinii liberale sau radicale asupra unor chestiuni sociale, caracterizată de susținerea viziunilor aprobate și de respingerea limbajului și comportamentului considerate discriminatorii sau ofensatoare”. Cu alte cuvinte, corectitudinea politică maschează realitățile dure la care face referire limbajul clar și contrazice sensul de bază al cuvintelor.
Potrivit lui Michael Knowles lucrurile stau de fapt mult mai simplu, el fiind de părere că corectitudinea politică deformează limbajul în încercarea de a remodela realitatea conform viziunilor de stânga. Washington Times a descris-o ca fiind „manipularea distructivă a idealismului, pentru a servi obiectivelor totalitariste”.
În acest capitol medităm așadar asupra unor formulări care respectă corectitudinea politică, nu și realitatea, precum: străin ilegal, criză climatică, femeie trans, căsătoria între persoanele de același sex, și constatăm că, după cum afirma Hamlet când simula nebunia: realitatea nu reprezintă altceva decât „vorbe, vorbe, vorbe” și „orice lucru e bun sau rău, numai după cum îl face închipuirea noastră”.
Capitolul 2: REDEFINIREA REALITĂȚII
În acest capitol pornim în căutarea originilor acestui fenomen intitulat corectitudine politică și descoperim mai multe opinii printre care și cea conform căreia acesta ar fi luat naștere în perioada revoluționarului comunist chinez Mao Tse-tung și a acoliților lui americani din anii ’60.
Potrivit altor surse, originile fenomenului s-ar afla în cultura populară a anilor ’90, în dezbaterile universitare din anii ’80 sau în revoltele radicale din anii ’60. Dar, indiferent de locul și momentul în care oamenii îi plasează originile, corectitudinea politică pare întotdeauna un concept nou și aberant, menit să se prăbușească sub presiunea propriei absurdități.
Capitolul 3: HEGEMONIA CULTURALĂ
Conceptul de hegemonie culturală dezvoltat de filosoful italian marxist Antonio Gramsci desemnează faptul că ideologia dominantă a societății reflectă credințele și interesele clasei conducătoare. Astfel, el este de părere că pentru a realiza o schimbare radicală în societate nu e suficient să controlezi mijloacele de producție și nici chiar să deții frâiele puterii politice, ci că trebuie să institui hegemonia culturală – o dominație totală a instituțiilor importante.
Urmărim așadar, în această secțiune a cărții, cum revoluționarii minunatei lumi de mâine încearcă, cu mai mult sau mai puțin succes, să impună idei periculoase care își găsesc, din păcate, întotdeauna adepți. Vedem cum marxismul cultural, asemenea corectitudinii politice, urmăresc în mare același obiectiv: de a controla cuvintele, pentru a controla cultura. În continuare, vorbim despre Școala de la Frankfurt și abordarea ei critică a societății actuale, despre războiul cultural inițiat de organizația Black Lives Matter, despre teoriile perverse ale lui Wilhelm Reich, care și-au găsit și ele adepți mai ales în timpul mișcării „free love” din anii ‘60, dar și despre lupta de clasă dusă de senatorul socialist și fostul candidat prezidențial Bernie Sanders.
În final, constatăm cum, în condițiile în care viziunile lui Gramsci, Reich și ale Școlii de la Frankfurt s-au îndeplinit într-o oarecare măsură, revoluționarilor de astăzi nu le mai rămâne decât să impună noul lor ortodoxism printr-un sistem nemilos de cenzură pe care îl numim atât de elegant corectitudine politică.
Capitolul 4: STANDARDE ȘI PRACTICI
Tirania culturală a fost prevestită în anii ’30 și ’40 de romancierii britanici George Orwell și Aldous Huxley. Sintagmele născocite de ei au devenit sloganuri pentru regimul corect din punct de vedere politic: „Nouvorba”, „Fratele cel Mare”, „crimăgândit”, „dublugândit”, „gaura de memorie”, „minunata lume nouă”.
O profeție mai incisivă a politicii actuale a fost formulată de profesorul de franceză din liceu al lui Orwell, Aldous Huxley. În „Minunata lume nouă”, scrisă cu 17 ani înainte de „O mie nouă sute optzeci și patru”, un guvern mondial tiranic utilizează tehnologia, ideologia și impulsurile cele mai firești ale omului pentru a crea o populație docilă, prea distrasă de sex și droguri, ca să observe propria sclavie în cadrul unei ierarhii rigide.
Portretul corectitudinii politice se întregește în această secțiune cu noi atribute menite să ne deschidă ochii și să ne facă să judecăm mai aspru lucrurile pe care lumea (mult prea îngăduitoare) a început să le accepte, deși nu ar trebui:
Corectitudinea politică a restrâns aria gândirii, prevestește Syme, personajul lui Orwell. Dar, în același timp, a răsturnat concepția asupra binelui pe care gândirea și limbajul public urmăresc să-l susțină.
În timp ce civilizația noastră a căutat întotdeauna dreptatea – adică fiecare să primească ceea ce merită, fără a fi favorizat – corectitudinea politică preamărește „dreptatea socială”, adică fiecare să primească ceea ce nu merită, pentru că e favorizat. În timp ce civilizația noastră a respectat întotdeauna reușita, corectitudinea politică răsplătește nemulțumirea și victimizarea. În timp ce civilizația noastră și-a prețuit întotdeauna moștenirea culturală, corectitudinea politică calomniază această moștenire și cere compensații.
Capitolul 5: MAO DEVINE CONVENȚIONAL
Potrivit lui Michael Knowles, dintre numeroasele molime pe care le-a răspândit China în lume, de la Ciuma Neagră în secolul XIV, la virusul din Wuhan, în secolul XXI, niciuna nu a schilodit societatea occidentală mai mult decât ideea corectitudinii politice, care a pătruns prima oară în cercurile radicale în 1966, odată cu traducerea în engleză a citatelor din „Micuța carte roșie” a președintelui Mao Tze-Dun.
Tot în această secțiune a cărții observăm cum, în mod ironic, corectitudinea politică nu este nici corectă, nici strict politică, iar concepția ei despre bine este nefastă. În continuare vedem cum ironia definește corectitudinea politică în sensul că transformă cuvintele și frazele pentru a le da un sens opus și cum cuvintele pe care le folosim ne schimbă percepția asupra anumitor comportamente. La fel de interesante sunt în această secțiune și exemplele care arată cum noile cuvinte transformă modul în care înțelegem vechile concepte (ex: sodomist – homosexual).
Definiția corectitudinii politice se întregește în acest capitol cu două noi caracteristici: ironia și inconsecvența și constatăm că, potrivit corectitudinii politice, anumite cuvinte sunt acceptabile atunci când sunt folosite de anumite categorii de oameni, dar nepermise atunci când sunt rostite de alte categorii (ex: nigger).
Spre finalul acestei secțiuni vorbim despre ironie și sarcasm care prosperă în societățile liberale și decadente și care nu sunt altceva decât alte forme de manifestare ale corectitudinii politice.
Capitolul 6: STÂNGA TOLERANTĂ
În această secțiune a cărții suntem invitați să medităm la caracterul scindat al corectitudinii politice, care, în numele toleranței pentru oamenii „marginalizați”, impune un cod rigid al limbajului și al comportamentului, intolerant față de disidență.
Reținem astfel mesajul principal al acestei secțiuni, și anume că, toleranța trebuie să aibă limite și descoperim câteva teorii importante care fac referire la ea, susținute de filosoful radical Herbert Marcuse și de marele filosof al toleranței John Locke.
Potrivit lui Herbert Marcuse - cercetătorul care a creat Teoria Critică la Școala de la Frankfurt în anii ’30 și autorul cărților subversive One-Dimensional Man (Omul unidimensional) și A critique of Pure Tolerance (O critică a purei toleranțe) – democrația „totalitară” a Statelor Unite a nimicit gândirea critică și a spulberat „diferența dintre adevărat și fals, dintre informare și îndoctrinare, dintre bine și rău” și astfel, oamenii au ajuns să nu mai facă diferența între ce e adevărat și ce e fals și să tolereze situații care nu ar trebui sub nicio formă tolerate.
Pe de artă parte, pentru John Locke, marele filosof al toleranței, toleranța se bazează în primul rând pe creștinism. Astfel, el și-a rezervat cea mai tranșantă intoleranță pentru atei, susținând că: „Acele păreri care neagă existența lui Dumnezeu nu trebuie tolerate nicicum” și că: „Îndepărtarea de Dumnezeu, fie ea doar cu gândul, rupe toate aceste legături” pe care le poți prețui în societate, iar ateii nu trebuie să se învinovățească decât pe ei înșiși, fiindcă „aceia care prin ateismul lor subminează și distrug orice religie, nu pot avea niciun motiv religios pentru care să ceară privilegiul toleranţei”.
Capitolul 7: NIMIC PERSONAL
Politizarea tuturor aspectelor vieții le-a răpit oamenilor drepturile politice fundamentale, susține Michael Knowles. Problema contracepției și avortului exemplifică cel mai bine acest proces contrar logicii și demonstrează încă o dată faptul că corectitudinea politică și-a atins scopul de a răsturna societatea tradițională.
În continuare vedem cum feministele și-au propus să elimine separația dintre viața personală și cea politică, cu ajutorul puterii cuvintelor care formează gândirea și exprimarea cuiva. Lingvista feministă Deborah Cameron a explicat această strategie în felul următor: „Sensul funcționează prin contrast: cuvintele pe care le alegi capătă forță dintr-o comparație implicită cu cele pe care le-ai fi putut alege, dar nu le-ai ales”, observă ea. „Așadar, născocind alternative la utilizările tradiționale, radicalii au politizat efectiv toți termenii.”
Observăm astfel cum simpla existență a jargonului corect politic, oricât de ridicol ar fi, acordă limbajului tradițional o semnificație politică sporită.
În final studiem ideile revoluționare ale lui Simone de Beauvoir, faimoasa feministă franceză și amanta lui Jean-Paul Sartre și mișcarea feministă americană intitulată Al Doilea Val și vedem cum reprezentantele ei au manipulat limbajul pentru a transforma conștiința femeilor care, potrivit lor, au, involuntar, idei false și dăunătoare despre sex, în particular, și despre natura umană, în general. Așadar, corectitudinea politică își atinge scopul și de această dată, răsturnând societatea tradițională și vechile percepții referitoare la femei, bărbați, rolurile acestora în societate și relațiile dintre ei.
Capitolul 8: ȘCOALA RESENTIMENTULUI
Corectitudinea politică prezintă istoria Statelor Unite din perspectiva resentimentului, rescriind normele și codurile de limbaj în beneficiul așa-ziselor grupuri minoritare nedreptățite. Dar, în ciuda acestor pretenții proletare, minoritățile promovează rareori corectitudinea politică. Mai degrabă, albii de stânga se prefac indignați în numele grupurilor despre care cred ei că ar trebui să se simtă jignite.
Vedem astfel cum corectitudinea politică duce la diviziune, sensul identitar al limbajului și istoriei corecte din punct de vedere politic, divizându-i pe americani în funcție de rasă și orientare sexuală.
Ryu Spaeth, de exemplu, a descris „militantul obișnuit anti-corectitudine politică” în publicația New Republic ca fiind „heterosexual, alb, bărbat, conservator”. Însă această imagine, precum și corectitudinea politică în sine, sunt contrare realității. Majoritatea americanilor urăsc corectitudinea politică, iar minoritățile o urăsc cel mai mult dintre toți. Astfel, potrivit studiului realizat de Stephen Hawkins, Daniel Yudkin, Míriam Juan-Torres și Tim Dixon, intitulat „Hidden Tribes: A Study of America’s Polarized Landscape” - 80% dintre americani cred că „corectitudinea politică constituie o problemă”.
Capitolul 9: CODURILE ȘI COERCIȚIA DIN CAMPUSURI
Corectitudinea politică este o normă anti-normă, o tehnică negativă creată pentru a răsturna obiceiurile și instituțiile tradiționale. Așadar, paradoxal, corectitudinea politică trebuie să apere universitatea și s-o distrugă în același timp, pentru a avea câștig de cauză. Doar campusul universitar, una dintre instituțiile occidentale definitorii, ar putea oferi un refugiu sigur de la realitate, necesar pentru a cultiva critica nemiloasă a tot ce există; dar practica acestor idei demontează însăși instituția.
Asistăm așadar la revoluția culturală care s-a petrecut brusc în campusurile americane și vedem cum educația americană - care până la jumătatea și spre sfârșitul secolului XX țintea excelența, erudiția și cultivarea cunoașterii și a virtuților necesare libertății, a ajuns să prețuiască în prezent „deschiderea” mai presus de orice, ajungând să fie descrisă de radicali drept un focar al bigotismului rasial și al violului. Vedem astfel cum s-a ajuns la situația paradoxală în care, spune Michael Knowles, mintea americană a devenit atât de deschisă, încât creierul a căzut pe dinafară.
Capitolul 10: NOUL RĂZBOI RECE
Exploatarea scandalurilor sexuale în scopuri politice are o istorie lungă în America. Practica datează din vremea Părinților Fondatori și a relației extraconjugale a lui Alexander Hamilton cu Maria Reynolds, pe care adversarii lui politici au folosit-o împotriva lui în 1797.
Vedem astfel cum revoluția culturală a anilor ’60 a pus capăt vechilor norme sexuale și a schimbat fundamental etica sexuală urmând criteriile corectitudinii politice. Studiem în acest sens cazul Anitei Hill care l-a acuzat pe Clarence Thomas, judecătorul de la Curtea Supremă Americană de hărțuire sexuală. Procesul a fost câștigat în cele din urmă de Thomas după ce a invocat împotriva radicalilor obsesia corectă politic față de rasă. Urmărim în continuare cum corectitudinea politică sfidează legile logicii și urmărim cum a ajuns avortul să fie considerat legal în SUA în numele corectitudinii politice și cum a fost redefinită definiția căsătoriei pentru ca persoanele de același sex să se poată căsători legal. Vedem așadar cum Conservatorii exuberanți care au aclamat o „nouă ordine mondială”, crezând în mod eronat că aceasta le va favoriza obiectivele nu au făcut nimic altceva decât să instituie haos social și o ordine fundamental opusă lumii pe care își doreau să o păstreze.
Capitolul 11: TABUURI LA SCHIMB
Tabuurile diverselor culturi vorbesc despre ce anume venerează o cultură și ce detestă. Ele deosebesc culturile unele de altele și le mențin unite. Ele delimitează ceea ce venerează o societate, precum și ce detestă. Revoluționarii culturali au conștientizat acest fapt și au transformat tabuurile în conformitate cu obiectivele lor politice. Între timp, conservatorii au stat deoparte neputincioși, și, de multe ori, reticenți să oprească această transformare.
Odată ce s-a instalat noul standard profan, radicalii au devenit mai nerușinați în atacurile lor asupra vechiului cod moral și a religiei care îl susținea. Oricât de ridicol ar suna, progresiștii corecți politic au declarat război Crăciunului și au redefinit viciul ca virtute și virtutea ca viciu.
Capitolul 12: RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA CRĂCIUNULUI
Războiul împotriva Crăciunului datează de la începuturile Americii, deși, în mod ironic, taberele în care se aflau cândva beligeranții s-au inversat. În ziua de Crăciun a anului 1621, guvernatorul William Bradford a marcat nașterea Mântuitorului cu o austeritate puritană. A interzis festivitățile, a solicitat ca cetățenii să-și îngrijească culturile la fel ca într-o zi de lucru obișnuită și a confiscat jucăriile și jocurile locuitorilor care refuzau să lucreze în ziua de Crăciun. Politica lui Bradford amintește de faimoasa descriere pe care H.L. Mencken a făcut-o puritanismului, numindu-l „teama obsedantă că cineva, undeva, ar putea fi fericit”.
Puritanii din America au interzis festivitățile de Crăciun timp de patru decenii, până în 1681, iar tradiția a continuat să descurajeze celebrarea sărbătorii chiar și după abrogarea legilor care interziceau oficial festivitățile.
În această secțiune a cărții descoperim așadar chinuita istorie a Crăciunului în Statele Unite, care se defineau odinioară drept o națiune creștină. Vedem însă cum, odată cu trecerea anilor și pe măsură ce corectitudinea politică a câștigat tot mai mult teren, creștinismul și valorile lui au devenit incorecte din punct de vedere politic, astfel că, la un moment dat în anii ’90, Pomul de Crăciun de pe Colina Capitoliului din Washington, D.C., a devenit un simplu „pom de sărbătoare” iar în anii 2010, revoluționarii culturali au propus „sărbătorile” fără nume ca termen înlocuitor.
Constatăm astfel că victoriile timide ale corectitudinii politice de la începuturile mișcării au luat amploare și au dus încet, încet la transformări radicale ale societății actuale: relațiile sociale au degenerat, limbajul a decăzut, iar rațiunea s-a retras din sfera publică.
Capitolul 13: BĂTĂLIA PENTRU SEXE
Cândva, ideea că bărbații nu sunt femei era o chestiune ce ținea de judecata sănătoasă; la sfârșitul anilor 2010, a devenit o „incitare”, o „prejudecată”, o „intoleranță”, „o atitudine înrăită” și o „afirmație falsă”.
În acest capitol studiem așadar noua ideologie de gen și o serie de situații aberante care au decurs din aceste discuții. Vedem astfel cum aceste discuții au trecut de nivelul toaletelor unisex și au ajuns în biblioteci și săli de clasă, unde a denaturat de multe ori percepția copiilor despre sex și sexualitate.
Rosy Clark, o profesoară de la grădinița PS 58 din Brooklyn, finanțată de contribuabili, le-a spus elevilor ei în vârstă de 4 ani că „toți oamenii au dreptul să-și aleagă singuri genul, ascultându-și sufletul și mintea”, potrivit unui e-mail obținut de New York Post. „Toți oamenii pot alege dacă vor să fie băieți sau fete, ambele, nimic sau altceva”, le-a transmis Clark, „și nimeni nu are dreptul să aleagă în locul lor”. Vedem astfel cum școala, care, odinioară avea rolul de a corecta iluziile și dorințele nerealiste, odată cu corectitudinea politică, a ajuns să încurajeze fantezii și pofte distructive.
Dar mai ales, vedem cum radicalii corectitudinii politice caută să ne suprime intuițiile morale și, în final, să le transforme, să ne nege capacitatea de raționament și să șteargă înțelepciunea veacurilor. Riscăm astfel să ne distrugă puțin câte puțin normele și tradițiile, până când chiar și o infracțiune atroce precum abuzul sexual al unui copil va fi considerată normală.
Capitolul 14: LOKDOWN PENTRU OPOZIȚIE
Ideologia de gen oferă, poate, cel mai clar exemplu al devierii științei prin corectitudinea politică, dar până și discipline științifice precum epidemiologia și meteorologia au căzut pradă redefinirii radicale, după cum a demonstrat Organizația Mondială a Sănătății în timpul epidemiei de coronavirus din 2020.
Astfel, în martie 2020, medicul Anthony Fauci le spunea oamenilor că nu există niciun motiv medical să poarte mască. Oamenii l-au ascultat fără să știe că adevăratul motiv pentru care medicul făcea asta era faptul că America se confrunta cu o penurie de măști și era esențial ca acestea să fie păstrate pentru cei care aveau cea mai mare nevoie de ele, adică pentru medici.
Fauci și-a justificat inducerea în eroare cu privire la purtarea măștii în principal prin faptul că, astfel, era asigurat suficient echipament de protecție pentru angajații din spitale – o considerație mai degrabă politică decât științifică. El a prezentat în mod distorsionat ceea ce considera a fi date științifice, pentru a-și îndeplini obiectivele politice. Și, în tot acest timp, nega că sfaturile lui erau influențate de politică.
În aceste condiții, concluzionează Michael Knowles, deși coronavirusul chinezesc nu a fost nici pe departe la fel de grav ca epidemia de variolă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, ca cea de holeră din secolul al XIX-lea, sau cea de Gripă Spaniolă și Gripă Hong Kong din secolul XX, i-a determinat pe politicieni să închidă țara, așa cum nu s-a întâmplat în niciunul din cazurile mai sus amintite. Asta deoarece, deși natura morții și a bolii nu s-au schimbat de-atunci până acum, s-au schimbat standardele după care oamenii judecă moartea, boala și politica, iar aceste noi standarde cer supunere în fața tehnocraților progresiști, ale căror cuvinte au autoritatea științei înseși.
Urmărim în continuare și alte prevestiri apocaliptice precum Noua Epocă de Gheață din anii ’70, suprapopularea planetei sau încălzirea climatică și vedem cum panica indusă de astfel de subiecte nu face altceva decât să îi ajute pe politicieni să își atingă și mai ușor scopurile. Concluzionăm astfel că ceea ce ne rămâne de făcut în aceste condiții este, așa cum spunea hipiotul Timothy Leary: „Gândește pentru tine și pune la îndoială autoritatea”.
Capitolul 15: EPURAREA
În această ultimă secțiune a cărții autorul aduce în discuție excluderea lui Donald Trump de pe rețelele sociale și vorbește despre libertatea de exprimare și cuvântul greu de spus pe care îl au rețelele de socializare în această privință în societatea zilelor noastre. Vedem astfel că Facebook și Twitter, la fel ca Amazon, Google și Apple, nu sunt simple „companii private”, îndreptățite să facă ce vor. Ele sunt coloși multinaționali care controlează discursul public în Statele Unite și peste tot în lume. Pierderea accesului la aceste platforme reprezintă o ostracizare tehnologizată și, practic, alungarea din viața publică. Iar într-o republică, cine controlează limbajul, controlează și politica.
În aceste condiții, nu e de mirare că în ianuarie 2021, când platformele sociale l-au cenzurat și l-au eliminat de pe rețele pe președintele în funcție al Statelor Unite, romanul „O mie nouă sute optzeci și patru” al lui Orwell a ajuns iarăși în topurile vânzărilor, la mai bine de șapte decenii de la publicare. Orwell, un socialist democrat, și-a imaginat un viitor distopic în care regimul totalitarist controla gândurile cetățenilor prin manipularea limbajului, revizionism istoric și cenzură directă.
Observăm astfel cum societatea americană a ajuns la apogeul corectitudinii politice după decenii întregi de reprimare a vocii conservatorilor în sala de curs, în sala de conferințe, la Hollywood, în Silicon Valley, în birocrație, în presă și pe rețelele sociale; și urmărim cum un grup de elitiști radicali, neîngrădiți de nicio constrângere în afară de propriul ortodoxism, l-au lăsat fără grai chiar și pe președintele ales al Statelor Unite. Constatăm astfel consternați că această scenă din istoria Statelor Unite noțiunea americană de libertate de exprimare este scoasă din peisaj…
***
În final, nu îmi rămâne decât să te invit să savurezi o lectură deloc ușoară, dar foarte actuală și oportună pentru vremurile debusolării absolute pe care le trăim și să te convingi singur că războiul cultural în mijlocul căruia am trăit cu toții în ultimii ani s-a încheiat, din păcate, cu înfrângerea culturii. Pentru că această carte – un adevărat manifest împotriva corectitudinii politice și un atac la adresa ei – îți va dezvălui o mulțime de informații istorice fascinante, dar și dimensiunile răului făcut de stânga prin războiul pe care l-a purtat împotriva normalității, dar și a celui făcut de dreapta care a cedat cultura în fața stângii radicale.