„Una dintre cărţile cele mai frumoase cu care m-am întors de la târgul de carte Gaudeamus e Hexachordos, splendida traducere în limba poezească a Psalmilor, Ecleziastului, Cântării Cântărilor, Cărţii lui Iov (numită de data asta simplu: Iov), Psalmilor lui Solomon şi Odelor – făcută (deşi aş putea zice la fel de bine născută) de cine altul decât Şerban Foarţă şi publicată de asemenea splendid la Brumar. Bineînţeles că m-am aruncat direct pe Iov, e absolut hipnotică tensiunea dintre corsetul prozodic şi grundul tragic (ştiu, teoretic nu există tragic într-o religie a mântuirii, dar însă totuşi Iov e pentru mine unul dintre marile mituri tragice – poate cel mai cel.) I-am şi scris imediat lui Şerban: Am citit deja azi-noapte Iov, şi sunt pe cât de buşbe, pe atât de dat peste cap. Nu-i vorba că numai tu puteai face asta; dar ai făcut-o cum aproape că nici tu n-o puteai face. Toată cazna asta a lui Şerban Foarţă mi-a amintit de o vorbă a lui Goethe: „în limitare se vede maestrul”. Şi, în pofida şi graţie tuturor limitărilor inerente unor asemenea texte-sursă, zău că s-a arătat. Cu asupra de măsură.”
Radu Vancu
miercuri, 7 Decembrie, 2011
„…Numai un poet lipsit de complexe „filologice“, lipsit de mania „ştiinţificităţii“ (dar fără a o renega), poate intra într-o asemenea complicitate ştrengărească cu textul sacru. Jucîndu-se de-a psalmistul, de-a ecleziastul, de-a îndrăgostitul divin, poetul îşi uită sau îşi leapădă inconştient propria vanitate, devenind transparent asemenea copiilor care vorbesc despre Dumnezeu neştiindu-i nici măcar numele. Această minunată transparenţă pe care o obţine Şerban Foarţă în versificările sale constituie un act eminamente teologic, dar neconştientizat ca atare. În momentul în care poetul vrea să devină teolog poezia cade în logoree. Or, acest lucru nu se întîmplă cu Odele sau cu Psalmii lui Şerban Foarţă. Ele sînt teologie tocmai în măsura în care ştiu să rămînă poezie pură, aşa cum înţelegea această sintagmă abatele Brémond. […] Harul suplineşte supraabundent competenţa lingvistică. Şerban Foarţă nu-şi propune, cum elegant mărturiseşte în Prefaţa la Psalmii lui David, să ne furnizeze o traducere „canonică“. Intenţia lui e să ne facă să recitim Biblia cu ochiul proaspăt şi fruntea descreţită. Departe de a ne atrage într-un joc derizoriu, el ne reaminteşte două lucruri adesea trecute cu vederea: că autorii acestor cărţi sacre au fost, la rîndul lor, poeţi, veritabili poeţi, şi că traducătorul însuşi profetizează atunci cînd îşi ia joaca în serios.”
Cristian Bădiliță
„Observator cultural”, 8 aprilie, 2015