După o odisee a exilului şi a înstrăinării de sine, dezvoltată în romanul Bariera, romanul Meşterul Manole prezintă arhetipul omului care-şi închină viaţa unei construcţii; spre deosebire de legendarul Meşter Manole, omul modern nu mai înalţă însă o construcţie dedicată Frumosului, lui Dumnezeu, ci una închinată sie însuşi, sacrificând unei noi zeităţi, Libertatea, pe cei dragi, şi fără să ştie, în final, pe el însuşi. Romanul raportează, din punct de vedere ideal, viaţa eroului contemporan al romanului la viaţa legendarului constructor, la sensul profund al vieţii acestuia. Primul nivel de lectură, al secvenţei de fapte a eroului contemporan, captează atenţia cititorului ca un „roman poliţist”. Spre deosebire de acesta, el nu rămâne însă la primul nivel de lectură, ci analizează sensul profund al existenţei, al raportului dragoste-jertfă, viaţă-moarte, de la baza oricărei fiinţări, în istorie şi viaţă, aşa cum apare în ethosul creatorului popular al baladei.
Oglindirea între cotidian şi mit, în situaţii de viaţă extreme, de suspans, prin care trece eroul romanului pune în evidenţă legătura dintre jertfă şi creaţie, moarte şi viaţă, necesare vieţii oricărei înfăptuiri care dăinuie. Suspendat ca deasupra unei prăpastii, în alegerea între jertfa propriei vieţi şi jertfa altei vieţi, eroul romanului, după multe încercări prin care trece, se prăbuşeşte de pe schela propriei vieţi, cu „aripi de şindrilă”, ca şi legendarul meşter. Aducerea arhetipului în actualitate, dincolo de naraţiunile ce se desfăşoară şi pier în raza unor fapte fără ecou, dincolo de imediat, înseamnă o reflecţie profundă asupra sensului și originii noastre. La fel ca şi Mioriţa, alt roman al lui Emil Petru Raţiu, Meşterul Manole abordează o temă majoră.