Despartirea de Bucuresti

Cu Despărţirea de Bucureşti, cunoscutul istoric de artă Victor Ieronim Stoichiţă îşi face debutul strălucit în proza literară, evocând, într-o „povestire“ scrisă la persoana întâi, viaţa din România deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut, lumea în care generaţia naratorului anonim şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Este o lume alcătuită din amintirile celor mari şi din descoperirile celor mici, o lume bântuită de spaime şi vorbind în şoaptă, care şi-a pierdut rosturile dinainte şi încearcă să supravieţuiască pustiului „vremurilor noi“ de după război. O galerie de personaje memorabile, puse în situaţii care mai de care mai grăitoare, trimite totuşi cu gândul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate însă, ritmate de evenimentele epocii, crâmpeie din viaţa cotidiană a unei familii prinse sub tăvălugul istoriei sau din frământările tinerilor ce-şi caută un drum în viaţă în acele vremi se perindă prin faţa cititorului de azi, amintindu-i felul în care un timp necruţător a ştiut să frângă atâtea şi atâtea destine.

Cartea a primit în 2015 Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze decernat de Academia Franceză.

Iată-i. Sunt toţi aici. Sărbătoream ceva, dar nu mai ştiu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din închisoare, ca şi unchiul meu, inginer şi prinţ. Poate că nu sărbătoream de fapt nimic, numai dorinţa de a trăi şi o anumită întoarcere la realitate, care putea să însemne: „N-o să mai fie niciodată ca «înainte», dar…“
În august 1964, oraşul s-a umplut de fantome. Erau, în majoritatea lor, bărbaţi de o anumită vârstă, uneori şi femei, cu toţii foarte palizi, contrastând, în acel sfârşit de vară, cu oamenii care se întorceau din vacanţă. Erau tăcuţi, aveau privirea rătăcită. Îi recunoşteai după hainele din alte timpuri, precum şi – aşa mi se părea – după un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scăpaseră din puşcării, ultimii deţinuţi politici, eliberaţi prin decret ministerial, despre care se vorbea în şoaptă de o vreme. Mulţi aveau în spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de închisoare. Unii nu mai ştiau încotro s-o apuce, neavând habar dacă membrii familiei lor mai trăiau sau dacă reuşiseră între timp să plece din ţară.