Dubla expunere

Nota 4

Dublă expunere a fost gândită ca o combinație între un volum de proză scurtă și un album de pictură. Ideea este de a crea punți de legătură între breasla artiștilor și breasla scriitoricească, și de a dovedi publicului ce lucruri faine se pot face atunci când cele două lumi comunică. Însă chiar dacă ni se spune despre carte că ar fi rezultatul unui dialog, de fapt nu este întru-totul adevărat. Artiștii au furnizat imaginile, scriitorii le-au văzut și au scris texte inspirate de ele, dar doar atât. Artiștii nu au dus munca scriitorilor mai departe, deci cercul nu s-a închis. Asta nu se cheamă dialog, ci emisie-recepție. Dar în orice caz, problema nu este deloc asta. Partea cu adevărat proastă este că atât textele cât și imaginile lasă de dorit, și rămânem cu impresia că cele două scene culturale care fac subiectul cărții sunt terne și anchilozate. Și bineînțeles că nu este posibil ca fiecare povestire sau imagine să-ți fie pe plac, dar atunci când nu-ți place mai niciuna înseamnă că ai dat banii degeaba și cartea nu merită, nu-i așa? Singura contribuție reușită este cea a lui Mitoș Micleușanu. Povestirea lui are tot ce-i trebuie, este inventivă, super amuzantă, memorabilă. Paraschivescu și Nora Iuga reușesc să iasă în evidență, dar în sens negativ, prin faptul că displac în alt fel decât o fac ceilalți. Paraschivescu este genul de scriitor care, atunci când dă peste un comportament sau un gen de persoană care nu-i sunt familiare, tot ce știe să facă e să mustăcească. Nu caută să înțeleagă, și, ca urmare, nici să se înțeleagă. Îi lipsește simțul antropologic. Iar Nora Iuga, ei bine, dânsa este vizibil din altă generație, una mai bună decât a noastră, ce pune mare preț pe rafinament ideatic și pe milieuri. Ceilalți, toți o apă și-un pământ. Un Romanian New Wave plicticos și (a)fumat, ce funcționează pe bază de trăiri puternice și variate, dar obligatoriu amuțite și nostalgice. În ceea ce-i privește pe artiști, aș spune că treaba nu prea merge. Tara von Neudorf, de exemplu, are o lucrare complexă și originală, nu bulbuci metafizici (Grigorescu) sau fresce antisociale (Gorzo). Și cu toate acestea, în comparație cu povestirea lui Micleușanu, imaginea nu reușește să capteze și să fascineze. Textul ne vorbește, pe când imaginea tace. Dar, ei bine, eu nu fac parte din publicul-țintă al acestei cărți. Arta, se știe, se înțelege cumpărând-o.