„Nu îmi e frică de moarte. Ştiu că într-o zi va suna telefonul că s-a dus mama-mare, care are aproape 90 de ani acum. Că se va duce tata, care, deja jumătate paralizat, e jumătate mort. Că într-o zi va pleca şi mama. Apoi sper să urmez, firesc, eu. Dar dacă nu va fi aşa, ci altfel, ştiu de pe acum că nimic nu e întîmplător şi prin asta trebuie să trec. Nu o să mă mai întreb cu disperare: de ce mie? Sunt lecţiile mele, crucile mele de dus. Mă ştiu cu moartea bine, iar proximitatea ei m-a făcut doar excepţional de vie.“
Există necesare şi salvatoare guri de aer. Guri de apă. La o adică, şi-o gură de lacrimi poate face o treabă foarte bună: te mântuieşte de-un AVC. Trăind însă câteva zile cu ochi şi mâini în cartea Petronelei Rotar, am fost obligată la o revelaţie: gura de cuvinte. Una rarisimă, de-o frumuseţe care frizează visul, roşie-camelie, pletorică, dulce-amăruie şi parfumată cu licorile secrete ale Semiramidei. Nu s-a născut ca s-o priveşti de la distanţă, să te uimeşti departe. Ţi se deschide a sărut fierbinte, câteodată cast, altă dată tremurat, iar de îndată ce-ai atins-o, du-te încet către oglindă, cu ochii-nchişi. Deschide-i şi priveşte: este a ta. Respiră. Gura asta de cuvinte-inimă eşti tu. (Ana Barton)